Florenta Ghita

Florenta Ghita

Dupa mai bine de opt ani de presa, inceputa la Curierul National si finalizata la Business Magazin, am trecut in tabara relatiilor publice. Asa se face ca acum lucrez ca si consultant la Premium Communication. In presa am ajuns gratie facultatii de Filozofie si Jurnalistica, unde in anul intâi am fost obligati sa facem practica jurnalistica. Iar departamentul Economic de la Curierul National a fost locul in care am facut eu practica, in 1997 si unde am si ramas sa scriu despre industrie. Ca sa pastram traditia, tot de industrie (mai precis metalurgie) ma ocup si acum, la Premium. Nu-i problema, si in viata civila sunt fan heavy metal.

Thursday, 07 June 2007 15:26

Lecții de jurnalism, made in USA

În ultimele zile, aproape toată presa a dedicat spaţii largi valului de sinucideri, omoruri şi alte ştiri rupte parcă din filmele de groază. Nu vreau să discut acum despre respectivele cazuri sau cât de mult s-a bătut (şi se mai bate) monedă pe aceste subiecte. Ci mai degrabă despre urmările lor. Nu vă gândiţi că mă apuc acum să fac previziuni legate de ce exemple dau ştirile cu pricina şi altora aflaţi într-o perioadă mai puţin fastă a vieţii lor. Nicidecum. Mă gândeam doar că zilele trecute aceste ştiri au generat dezbateri ample la TV legate de oportunitatea lor şi de genul de publicaţii/televiziuni care trăiesc din asemenea poveşti. Şi cam atât.

Nu fac sub nicio formă o pledoarie pentru interzicerea acestui gen de presă. Nu e treaba mea asta. Însă am avut un exemplu foarte interesant despre abordarea unor evenimente similare în Statele Unite. Ieri, în pauza dintre două pase la meciul România – Slovenia, butonam telecomanda, cu scopul precis de a enerva audienţa masculină, când am dat de o înregistrare a emisiunii lui Oprah Winfrey. Subiectul mi s-a părut interesant, aşa că am renunţat să mai enervez bieţii oameni care doreau să vadă meciul şi m-am mutat la alt televizor.

Mulți îmi tot laudă litoralul bulgăresc, aşa că m-am decis să vă laud şi eu litoralul autohton. Merită să mergi la mare în staţiunile româneşti, fie şi numai pentru că toţi cunoscuţii te vor considera cel puţin excentric. Nu mai trebuie să povestesc cum hotelierii noştri sunt aceşti magicieni ai cifrelor, care – nu ştiu cum şi sunt invidioasă din cauza asta – reuşesc să facă un sejur la noi să coste tot atât cât unul cu tot cu transport, cazare şi gâdilat în tălpi în Spania, Grecia sau Turcia.

Dar nu pot să nu adaug şi eu o scurtă istorioară în ton cu experienţele traumatizante cu lucrătorii din servicii de pe litoral. În câteva vorbe: complex hotelier cu apartamente de trei şi cinci stele, ospătari proaspăt aterizaţi pe litoral, şefi de sală uşor stresaţi, meniuri inexistente şi cameriste cărora nu le plăcea monotonia.

Anul trecut, mergeam eu spre minunatul cartier Berceni şi înjuram de mama focului că se lucra în paralel pe Tineretului şi Şerban Vodă. Pentru cine nu ştie, sunt cele două căi de acces spre Berceni din centru. Acum mă gândesc cu o extrem de mare nostalgie la acele vremuri minunate, când reuşeam recordul de a ajunge acasă din Cotroceni în numai o oră. Ce viaţă… (a se citi o lacrimă nostalgică în colţul ochiului drept).

Într-una din zile, în febra pregătirii unui eveniment primesc un telefon. „Bună, Florenţa, ce mai faci, cum îţi merge” şi alte politeţuri de profil. Şi continuă: „Auzi, ţi-am trimis o invitaţie la un eveniment al nostru de mâine. Ai primit-o?” Eu: „Nu, dar pe ce adresă ai trimis-o?” Răspuns: evident, adresa pe care o aveam când lucram în presă (ACUM DOI ANI). Discuţia s-a încheiat destul de repede. Nu mai eram „în presă”, deci telefonul dat era inutil.

Sfârşitul de an m-a prins în postura de gazdă (nu, nu mi-am dorit asta sub nicio formă, cred că am fost pedepsită). Şi cum unul dintre prietenii veniţi în vizită a ţinut morţiş să prezinte la lume copilul de numai „trei anişori”, fiecare din cei veniţi să sărbătorească intrarea în UE la mine acasă a trebuit să joace rolul bonei la un moment sau altul.

Îndatoririle erau relativ simple: cineva trebuia să îi citească/traducă progeniturii filmele, desenele animate la care avea chef să se uite (şi DVD-uri erau multe…) Ca să nu creadă nimeni că aş vrea să scap de sarcina de a fi bonă, m-am oferit să păzesc copilul într-o după-amiază când un post de televiziune naţional programase Finding Nemo. Îmi cer scuze, ar fi trebuit să spun „În căutarea lui Nemo”.

 
Thursday, 09 November 2006 14:18

Vânzare... sub amenințare

Mi se pare extrem de trist să văd cum companii de prestigiu ajung, de dragul vânzărilor, să îşi terfelească numele şi reputaţia prin te miri ce metode noi de prostire a publicului mai mult sau mai puţin ţintă.

Primesc zilele trecute telefon de la o prietenă care stă cu mine pe stradă, doar că la alt bloc. Dragă – zice – ţi-a venit o scrisoare (?!?), a lăsat-o poştaşul la noi în scară, că era trecută greşit adresa. Vezi că ai câştigat la nu-ştiu-ce concurs, vino repede! Las baltă ce făceam şi mă reped să iau plicul cu pricina.

Ceva ceva valoare de informaţie tot au proiectele de CSR care se realizează în România. Dacă nu pentru noi, atunci pentru Time Magazine, care, în ultimul număr, dedică o pagină întreagă unui proiect Habitat for Humanity, la care participă Ikea şi Whirlpool. Proiectul se desfăşoară chiar la noi, în Cluj Napoca. Vedeţi întregul articol la http://www.time.com/time/europe/magazine/article/0,13005,901061009-1539173,00.html. Programul implică nu numai donaţii, dar şi voluntariat, iar voluntariatul îl face managementul….

Thursday, 09 November 2006 13:00

De ce vor ziariștii să lucreze în PR?

Pentru cine se gândeşte să citească rândurile de mai jos în speranţa că va găsi un răspuns, îmi cer scuze în avans, n-am. De fapt, nici eu nu înţeleg curentul de opinie creat în rândul jurnaliştilor. După două-trei întâlniri cu nişte amici din presă, care toţi se arătau interesaţi de domeniul relaţiilor publice, am încercat să îmi amintesc cum se vedea lumea PR-ului din perspectiva ziaristului.

Da, după cum puteţi citi în CV-ul meu, am lucrat multişor în presă. Niciodată, însă, nu am spus că mi-aş dori să lucrez în PR. Cei mai mulţi oameni de PR cu care aveam ocazia să discut erau cei care mă sunau să mă întrebe nu „dacă”, ci „când” le va fi publicat un comunicat. Şi tot ei mă lăsau să aştept cu lunile răspunsurile la întrebări. Ca să nu mai vorbim de situaţia penibilă când mă sunau fără să ştie la ce publicaţie mai lucrez, deşi primiseră mail-ul meu cu noile coordonate. De ce am ales să lucrez în PR nu vă mai povestesc încă o dată (istorioara este deja pe blog).

“Mai lasă-mă, măi în pace cu comunicatele astea cu donaţii, că vreţi să vă faceţi publicitate!” Cu mici variaţii cam aşa sună reacţiile unei părţi importante a jurnaliştilor, la ştirile legate de diverse sponsorizări făcute de companii.

Poate acest raţionament a stat la baza valului de ştiri/reportaje despre sinistraţii care au dormit luni de zile sub cerul liber după ce apele le-au luat casele.  Şi tot de aceea, dintre cititorii de ziare sau telespectatori, prea puţini au ştiut că un număr poate egal de persoane sinistrate s-au mutat apoi în case noi, construite din donaţiile făcute de companii.

Monday, 22 October 2007 09:34

Cum să educăm sifonarii?

De la o vreme, mi se tot întâmplă lucruri ciudate. Azi-dimineaţă, când mă luasem la trântă cu traficul mirific din superba noastră Capitală, un bătrân mi-a mulţumit că am oprit la trecerea de pietoni să îl las să traverseze. Nu era, pe semne, obişnuit cu asemenea “tratamente”.

La fel de ciudat mi s-a părut când un jurnalist mi-am mulţumit că nu intenţionez să vând subiectul lui (”exclusivitatea”) pe la alte publicaţii. Din nou, nu era obişnuit cu acest gen de tratament din partea unei agenţii de PR. E drept, am mai discutat despre asta, s-a mai scris pe bloguri despre cum unii şi-au făcut un obicei din a cere şi a primi răspunsurile pentru alte publicaţii. Am avut surpriza să aud chiar: “bine măcar că au apărut ambele materiale în aceeaşi zi, chiar dacă am citit răspunsurile la întrebările mele în ziarul concurent”.

Page 2 of 4

PRCC

Public Relations Companies Club

Contact Us

Address: 23 Eroilor Sanitari Blvd., Bucharest 5, 050471
Tel: +40 21 411 01 52;
+40 21 411 01 62
Fax: +40 21 411 50 41
E-mail

Who's online

We have 91 guests and no members online

Search