Wednesday, 13 February 2008 12:24

Țara lui Dorel și a Ralucăi

Written by 

Rate this item
(0 votes)

Voiam de multă vreme să scriu un post despre Ţara lui Dorel, poate şi pentru că mă număr printre cei care urăsc respectiva campanie. Nu mă îndoiesc de eficacitatea ei comercială, dar am o problemă cu moralitatea ei şi cu mesajul social pe care îl transmite. Am întâlnit scene cu Dorel în viaţa reală. Nu o dată. De multe ori, finalul acestor scene nu e un packshot cu o sticlă de tărie. E un necrolog sau un diagnostic obţinut într-un spital de urgenţă.

Sigur, ca spectatori, nu putem decât să ne amuzăm (!?!?) când vedem oameni care se electrocutează sub privirile şugubeţe ale colegilor; oameni care-şi demontează macaralele cu entuziasm şi fără cel mai vag instinct de conservare, aşteptând să le cadă braţul macaralei în cap; femei care insistă să intre cu maşina în parcarea subterană pe la intrarea pentru pietoni, care e dotată cu scări. Nu simţim nicidecum vreun impuls de a interveni - scena e previzibilă şi e prea tare ca să o întrerupem, nu? Gena noastră naţională ne cere să facem haz de necaz, ideal de necazul altuia.

Scene de tipul acesta mă îngrozesc, mai ales că ştiu cât de nocive sunt şi cât de greu se pot schimba asemenea comportamente pasiv-amuzate. Eroul naţional Dorel, decorat post-mortem de colegii săi cu o sticlă de tărie, că tare bine s-au mai distrat pe seama lui, e, pe cât de mare succes comercial, un eşec social. Sincer, de câte ori câte ceva îmi aminteşte că sunt în ţara lui Dorel, mă apucă depresia.

Ieri m-am întors în Bucureşti după o călătorie cu avionul la Cluj. Din motive de business, motive foarte agreabile de altfel, mă întorceam cu o pungă de cosmetice, unele pe măsura restricţiilor de călătorie impuse de liniile aeriene, altele nu. Cu tot regretul pe care orice femeie îl resimte când trebuie să renunţe la un demachiant bun, mă pregătisem sufleteşte să las pe aeroport flaconul de 200 de mililitri care încălca regulile transportului aerian în siguranţă. Pe aeroport nu comentez din principiu - cumva mi-a intrat în cap că orice măsură, chiar dacă pare absurdă, trebuie respectată or else.

Am ajuns, aşadar, resemnată la banda scanerului cu cosmeticele mele şi le-am explicat agenţilor că ştiu că nu sunt în regulă şi sunt dispusă (uf, la naiba!), să renunţ la demachiant. Toată lumea era uşor încurcată, nu ştiam unde anume trebuie să depun flaconul, când a apărut Raluca. Evident că am aflat cum o cheamă şi că este de la “protocol”, pentru că Raluca a întors aeroportul pe dos şi mi-a găsit două cutii şi o rolă de scotch cu care a insistat că trebuie să-mi împachetez cosmeticele ca să le dau la cală. Zis şi făcut. Demachiantul meu e acum la Bucureşti, unde sunt şi eu.

Colegele ei care mi-au povestit că e de la protocol comentau “Raluca are de toate, găseşte orice”. Mie mi s-a părut doar că Raluca avea foarte multă bunăvoinţă.

PS - Ena spune că Raluca purta “Angel”, parfumul lui Thierry Mugler. Şi că asta e semnificativ pentru poveste.

Read 6653 times
Sorana Savu

15 noiembrie 2001 a fost ultima mea zi de munca. Veneam dupa patru ani de client service la Ogilvy & Mather si inca un an si jumatate de rodaj lucrând la Mmd Public Relations, pe post de PR Manager, cu Andrei Savu ca sef. In miez de noiembrie, am inceput cu Andrei sa ne gândim la un boutique de consultanta in comunicare pe care l-am numit Premium Communication. De atunci, venim in fiecare zi la birou nu ca sa muncim, ci ca sa facem exact ce ne place. Si, in cazul meu, exact ce am invatat la scoala – consultanta de relatii publice.

Leave a comment

Make sure you enter the (*) required information where indicated. HTML code is not allowed.

PRCC

Public Relations Companies Club

Contact Us

Address: 23 Eroilor Sanitari Blvd., Bucharest 5, 050471
Tel: +40 21 411 01 52;
+40 21 411 01 62
Fax: +40 21 411 50 41
E-mail

Who's online

We have 125 guests and no members online

Search