Monday, 11 July 2011 06:35

Looking for Richard at the Old Vic

Written by 

Rate this item
(0 votes)

Am așteptat mai bine de șase luni să ajung la Londra ca să-l văd pe Kevin Spacey în rolul lui Richard III. Foarte multe elemente din cariera și din personalitatea lui Spacey te pregătesc pentru acest rol, fie pe ecran fie pe scenă, așa că, a-l vedea up close într-o producție a lui Sam Mendes, cu care a mai colaborat în "American Beauty", e un eveniment la care poți să visezi și mai bine de șase luni. Cu atâta timp la dispoziție și terorizată că aș putea rata ceva din inteligența piesei, mi-am făcut temele și am văzut "Looking for Richard", am citit biografii mai recente ale personajului istoric și am parcurs din nou piesa în sine. După care am lăsat totul baltă și am așteptat.

Problema pieselor clasice, a lui Shakespeare în particular, este aceea că fiecare regizor vrea să le reinventeze. Fiecare actor vrea să le aducă ceva nou. Cam cum se întâmplă în publicitate când brandurile sacre cad pe mâna unor novici într-ale marketingului. Și rareori, din păcate, ce e nou e bun - de cele mai multe ori e forțat, superficial, gratuit, plin de ifose. De așa manieră încât, după decenii de "nou", sau de clasic restrictiv și lătrat, ai nevoie de "Looking for Richard", de o întoarcere strictă la text ca să vezi, în fond, despre ce e vorba în propoziție. În filmul lui Pacino, Spacey joacă rolul lui Buckingham, căruia îi aduce un aer de sinistră complicitate și în care are o traiectorie inversă față de cea din "American Beauty" - de la siguranță de sine și cinism, la subită deznădejde și înfrângere.

Cum putea fi altfel producția de la Old Vic? Sunt câteva lucruri pe care Mendes și Spacey nu le neagă despre noi, despre ei și mai ales despre Richard și Shakespeare și așa totul iese altfel.

Începând cu adresarea directă - care, alături de monologurile din alte creații shakespeariene este poate una dintre cele mai enervante chestii, cea care subliniază cel mai tare teatralitatea și te scoate din poveste când ți-e lumea mai dragă. N-am cum să știu, dar îmi imaginez că, la primele reprezentații, atunci când un nobil ia publicul pestriț din sală drept complice și îi povestește în avans ce și cum, umorul, oricât ar fi el, e înghițit în sec de supușii din sală pentru că, nu-I așa, clasele nu se amestecă și non licet bovis quod licet Jovis. Și apoi toată lumea știe povestea de la început și nu-ți prea vine să râzi la glumele unui personaj care sfârșește prin a căsăpi jumătate din distribuție.

Dar sâmbătă seară, în sală era un public modern, cititor de “The Sun”, bășcălios și despicător în patru al firelor legate de monarhie. Un public care descoperea cu voluptate umorul lui Richard, care râdea alături de el și pe care Spacey/Richard îl lua complice fără dificultate, pentru că publicul era mai capabil să-l înțeleagă din perspectiva modernității sale, decât oricine altcineva care urma să treacă pe scenă. Din perspectiva asta, Richard mi-a amintit mult de Oscar Wilde și de personajele lui. Conștient de imensa sa superioritate intelectuală, deranjat dar nu prea mult de diformitate (pe care o prezintă ca pe un fel de scuză ce face totul acceptabil). E, în fond, cel care remarcă în jur doar oameni care nu merită locurile pe care stau și care se hotărăște să facă ordine, asumându-și că “ordinea” lui implică și câteva crime, dar pe care se străduiește, scrupulos, să nu le comită chiar cu mâna lui.

Cu ceilalți, Richard e neîndurător, vrăjelile vraja pe care o servește lui Clarence, lui Lady Anne, lui Hastings și Buckingham nici nu e prea profundă, pentru că, așa cum ne spune, nici unul nu merită osteneala.  Pe Lady Anne n-o seduce, ci o face să se uite în oglindă și să priceapă că, dacă își dorește să rămână în viață și regină pe deasupra, ar face mai bine să-și reconsidere sentimentele. Ceea ce ea și execută prompt – iar instinctul subit de supraviețuire e de departe mai credibil decât un coup de foudre cu un cocoșat… Pragmatismul pe care îl scoate la iveală în Lady Anne îi și justifică lui Richard planurile de a scăpa de ea de îndată ce ocazia apare… De ce-ai păstra alături o ființă atât de superficială?

Ordinea lui Richard se instaurează pas cu pas, într-un galop regizoral de senzație, care a ostenit tradiționaliștii dar pe mine, consumator de film, m-a încântat. Buckingham e interpretat de un actor de culoare - și n-am înțeles logica alegerii până n-am văzut scena în care cere acceptul poporului pentru întronarea lui Richard – discursul său preia din retorica predicatorilor americani care ridică sălile în picioare pentru proslăvirea Lui…

Asasinii lui Clarence sunt extrași din filmele lui Guy Ritchie, adăugând umor sardonic la tonul general al piesei, fără să pară deplasați în epocă, așa cum se întâmplă cu Sherlock Holmes al aceluiași Ritchie.

Reginele sunt superbe, fiecare în felul ei – sunt tragice, interesate, interesante și debusolate de violența unui personaj care le tratează, și pe ele ca și pe toți ceilalți, ca pe niște simpli pioni pe tabla de șah. Nediscriminatoriu.

Problema apare de la momentul înscăunării, când, ordinea instaurată, ceva nu e în ordine. Ajuns pe tronul lui, Richard se simte tot mai inconfortabil. Corpul – pe care, spre deosebire de predecesorii săi, îl ignoră până în acel moment – îl trădează. “Prietenii” - îl trădează. Sângele rece – îl trădează. Și dacă drumul până spre întronare a fost a walk in the park – efortul de a-și păstra locul îl distruge. Cumva, ca Dorian Grey, când trage linie și vede ce-a lăsat în urmă, cât de urât a ajuns să fie – nu în ochii celorlalți oricum aceștia nu contează – ci în propriii ochi, întreaga sa încredere în sine se năruie. Keyser Soze era singurul personaj atât de terifiant, încât îl speria și pe Virgil. Richard al lui Spacey este singurul inamic cu adevărat redutabil pentru Richard.

Celebra “my kingdom for a horse” m-a lovit ca o încercare tardivă a lui Richard de a o lua de la capăt. Dacă am crezut că miza lui, mai presus ca orice, era regatul, ne-am înșelat și noi – publicul lui. În fond, regatul n-a însemnat decât marca victoriei lui și un premiu total nesatisfăcător comparativ cu efortul… Calul nu vine – finalul e incendiar, iar publicul, necaracteristic pentru sălile de teatru londoneze, aplaudă și fluieră admirativ ca pe stadion. Piesa e sold out de-acum până în septembrie, dar stați cu ochii pe Old Vic, Spacey mai are multe de spus…

Read 3256 times Last modified on Saturday, 16 July 2011 02:39
Sorana Savu

15 noiembrie 2001 a fost ultima mea zi de munca. Veneam dupa patru ani de client service la Ogilvy & Mather si inca un an si jumatate de rodaj lucrând la Mmd Public Relations, pe post de PR Manager, cu Andrei Savu ca sef. In miez de noiembrie, am inceput cu Andrei sa ne gândim la un boutique de consultanta in comunicare pe care l-am numit Premium Communication. De atunci, venim in fiecare zi la birou nu ca sa muncim, ci ca sa facem exact ce ne place. Si, in cazul meu, exact ce am invatat la scoala – consultanta de relatii publice.

Leave a comment

Make sure you enter the (*) required information where indicated. HTML code is not allowed.

PRCC

Public Relations Companies Club

Contact Us

Address: 23 Eroilor Sanitari Blvd., Bucharest 5, 050471
Tel: +40 21 411 01 52;
+40 21 411 01 62
Fax: +40 21 411 50 41
E-mail

Who's online

We have 120 guests and no members online

Search