Friday, 22 July 2011 07:16

Niciodată... nostalgia

Written by 

Rate this item
(0 votes)

Aceasta nu este o cronică de film – chiar dacă Nuovo Cinema Paradiso (în varianta sa scurtă,  care a luat Oscarul, dar de-abia aştept să văd şi creaţia originală), în regia lui Giuseppe Tornatore, m-a impresionat în fiecare minut, chiar dacă muzica este specială, iar actorii mi-au plăcut la nebunie.

Cu toate acestea, filmul e acum doar un pretext pentru câteva gânduri – mai corect sentimente – inspirate de el. Pe scurt, despre acţiune: într-un sătuc sicilian, cinematograful era sufletul comunităţii, modalitatea favorită – şi singura – de divertisment, iar un băieţel de 5-6 ani nu face excepţie de la pasiunea comună. Dimpotrivă, vrea să îşi petreacă tot timpul în cinematograf şi să ajungă dincolo de pânza de proiecţie, să nu-i scape niciun secret. După ani şi ani, vorba cântecului, băieţelul – acum matur – se întoarce în comunitatea copilăriei, unde, evident, nimic nu mai era la fel.

Da, e banal de adevărat că timpul îşi lasă amprenta pe tot/ţi, dar parcă nu resimţim asta mai dureros decât atunci când vedem că oamenii dragi ai copilăriei noastre sau lucrurile pe care le ştiam de-o viaţă, dispar sau se degradează. În astfel de momente se mai întâmplă ceva, brusc ne dăm seama că suntem oameni mari. Când a dispărut bunica mea, apoi, mult mai târziu, bunicul, înţelesul lui „niciodată” s-a dezvăluit altfel decât până atunci. Nimic nu avea să mai fie la fel niciodată – un cuvânt ce nu dă alternativă, orice am face nu mai stă în puterea noastră să schimbăm ceva.

Atunci au ieşit la iveală, de-a valma, amintirile care existau undeva în sertăraşele ascunse ale minţii, dar pe care nu le mai ştersesem de praf demult. Ele – amintirile – au legătură cu soarele de vacanţă, atunci când mă trezeam vara şi, după poziţia sa în curte, îmi dădeam seama cât este ceasul, cu serile lungi afară, la adăpost de căldura zilei, cu munţii de zăpadă pe care bunicul meu făcea trepte ca să pot să-i „escaladez”. Şi mai au miros de ceai de tei, de ciorbă cu borş de casă, pregătită sâmbăta de bunica, de pâine şi biscuiţi de casă şi de banane verzi – pentru că se găseau cu greu pe vremea aceea. Şi multe, multe alte lucruri...

Gata cu nostalgia, cred că cele mai înţelepte vorbe pentru astfel de momente sunt, din nou banalele, „nu plânge că s-a terminat, zâmbeşte că s-a întâmplat!” Chiar dacă nu imediat după ce conştientizezi o pierdere, după o vreme chiar poţi să zâmbeşti, cu drag şi dor, dar fără amărăciune.

Şi chiar dacă aceste rânduri nu au fost o cronică de film J, dacă nu l-aţi văzut, vă recomand din suflet Nuovo Cinema Paradiso! Vă pune pe o mulţime de gânduri, e frumos şi emoţionant, pur şi simplu!

Read 6839 times Last modified on Sunday, 24 July 2011 10:44
Lorena Dinu

Eu cred ca nimic nu este intamplator. Sau, mai exact, ca exista momente in viata noastra cand lucrurile au un sens pe care il intelegem uneori atunci, alteori de-abia dupa o vreme. In aceasta categorie am incadrat eu venirea la Premium, dupa ce o prietena care participase la un program unde a venit si Sorana, mi-a “vandut” pontul ca se fac angajari. Iar eu imi cautam de lucru in domeniul PR pentru ca, desi absolvisem in 2004 sectia de Comunicare si Relatii Publice la Universitatea din Bucuresti, joburile mele nu au avut mare legatura cu studiile. Cateva luni mai inainte decisesem ca vreau altceva decat Client Service si decat managementul calitatii, iar altceva-ul s-a concretizat la Premium, unde invat sa fiu consultant in relatii publice.

Leave a comment

Make sure you enter the (*) required information where indicated. HTML code is not allowed.

PRCC

Public Relations Companies Club

Contact Us

Address: 23 Eroilor Sanitari Blvd., Bucharest 5, 050471
Tel: +40 21 411 01 52;
+40 21 411 01 62
Fax: +40 21 411 50 41
E-mail

Who's online

We have 113 guests and no members online

Search