Vă povesteam lunile trecute despre vecinul meu Gipsy care mă vizitează frecvent şi cu care ţin sesiuni de life coaching în meeting room. Joi au fost lucrări de canalizare la noi în curte. Evident, eu le-am supravegheat de la geam, era frig afară şi n-avea nici un sens să mă murdăresc pe blana de iarnă care e mai frumoasă, dar se curăţă mai greu.
De la “mă uit şi eu un pic” la “aoleu în ce m-am băgat” a fost, literalmente, un pas. Miau (pardon, mi-au, niciodată n-o să mă obişnuiesc cu asta…) spus fetele vineri că nu mai e cazul să-l caut prin casă, că s-a prăpădit. Erau toate foarte triste şi uimite, ca şi mine, că fraierul a fost în stare să intre în rahat la propriu.
Sâmbătă dimineaţa, când îmi făceam siesta - pentru că micul dejun ajunge întotdeauna mai târziu în weekend - ce-miau d (pardon ce-mi aud, iar mi-a scăpat…) urechile? Urlete cunoscute din burlanul de lângă uşă. Mă duc la geam, o întreb pe Pisa care îmi confirmă. Amicul meu a căzut din lac în puţ - în cazul nostru din canal într-un burlan de fontă, îngropat în pământ.
Timp de 10 ore sâmbătă, curtea a fost un haos. Oamenii din jurul meu au tăiat burlane, au săpat în pământ, au spart dale cu pickhammer-ul, au dezgropat ţevi şi, în cele din urmă, au scos de prin măruntaiele grădinii o arătare care semăna vag cu prietenul meu Gipsy.
Azi a venit la noi să facă baie - în treacăt fie spus, n-a prea înţeles de ce, apa a fost singurul lucru care nu i-a lipsit de joi până sâmbătă. E bine, mersi şi-mi spunea că, dacă i-aş fi adus o televiziune, poate ar fi primit şi el un premiu Emmy anul viitor. Yeah, right…
Morala - dacă intri în rahat şi ai gura mare, trebuie să ai prieteni tare buni ca să scapi cu blana curată.
