Cred că sunt singurul de pe aici care dacă spune că dă muştele afară din casă se cheamă că munceşte. Câteodată activitatea intensă de la birrou - vă rog să remarcaţi poza - mă copleşeşte. Sunt năpădit de dosare şi hârţoage, laptopul Florenţei face prea cald când se răceşte, iar eu nu pot să număr zilele pe calendarul ei. Nu pot să le număr oricum, dar dacă am calendar din ăla cu file pot măcar să-l răsfoiesc şi lumea nu se prinde ce fac eu de fapt.Seara când plec acasă în apartamentul meu din capătul coridorului, am de lucru la un altfel de jurnal. Motanii şi mâţele din cartier vin la geamul meu - s-au prins în cele din urmă că nu pot să mă bată PRIN el - şi, ca să se răcorească, mă întreabă cum a fost ziua, ce am mai făcut pe la serviciu. Eu pot să le povestesc orice, nu par să înţeleagă mare lucru, dar din ce îmi spun fetele treaba cu PR-ul e oricum greu de definit şi de înţeles pentru multă lume.
Ultima dată le-am povestit despre etică. Asta îi enervează cel mai tare, pentru că le aduce aminte că ei vin de fapt la mine să mă bată şi să-mi fure biscuiţii. Altă dată le-am povestit despre blog şi cum am devenit eu faimos şi ei m-au întrebat dacă n-am vreo prietenă. Asta m-a enervat şi mi-a adus aminte că Pisa nu e prietena mea, ci doar un fel de colegă invidioasă. Trebuie să mai învăţ cum să îmbin cariera cu viaţa socială.
Din cele două jurnale ale mele, cel de la birou şi cel de acasă, încep să văd că oamenii şi pisicile nu sunt chiar aşa de diferiţi. Voi ce ziceţi?
