Este concluzia la care a ajuns Hollywood-ul si, decat sa acorde mai mare atentie sectiunilor de filme internationale de pe la Globurile de Aur sau Oscaruri, ce-a facut? Le-a refacut…Inteleg remake-urile dupa filmele anilor 50, 60, hai 70, ca sa demonstram cum a evoluat sau involuat societatea si arta cinematografica intre timp, ca sa dam o sansa actorilor de azi sa se compare cu cei de ieri si alaltaieri si ca sa explicam si copiilor nostri cam cum statea treaba (pe bune) in epocile trecute, in razboaie, etc etc. Filmele istorice din anii 60, cel putin, in care toate femeile de la Cleopatra la Ioana d’Arc sau la vulcanienele de pe Enterprise aveau acelasi make-up artist, ar putea transmite mesaje gresite fashionistelor din zilele noastre. In plus, protagonistele erau considerabil mai pline, nou motiv de dureri de cap pentru generatia care proslavea, pana nu demult, anorexia.
Dar nu inteleg obsesia de a reface filme europene din 2008, mai ales cand unii dintre remakeri spun ca au reprodus unele scene intocmai ca in original pentru ca le-au placut mult… Mi se pare ca e doar o subtitrare ingrozitor de scumpa. Dar care sunt filmele traduse in ultima vreme in americana? “The Tourist” - varianta discutabila a peliculei franceze “Anthony Zimmer”, din 2005, cu Sophie Marceau si Yvan Attal. Nu comentez filmul american, singurul pe care l-am vazut, e ingrozitor de prost, trailerul mi-a dat fiori si ma intreb si acum ce-a fost in mintea lui Depp de s-a angajat la un asemenea proiect. “The next three days” - ultima realizare a lui Russell Crowe, in regia lui Paul Haggis - e un remake al altui film frantuzesc, “Pour Elle”, inca si mai proaspat, din 2008. Russell e unul dintre actorii mei preferati, daca nu actorul, dar n-am reusit sa ma duc la film dupa ce am citit toate review-urile si am auzit declaratiile cel putin ilare ale lui Haggis cu privire la remake.
Petrecerea continua, vorba lui Toma Caragiu, cu “Chloe”, din 2009, cu Julianne Moore si Liam Neeson, care e de fapt o revizitare a lui “Nathalie”, din 2003, cu Depardieu si Fanny Ardant. Pe bune, nu vad sensul… Nu mai discut despre filmele scandinave - trilogia lui Larsson care acum se refilmeaza sau “Let me in” din 2010, care reia “Let the right one in” un film din 2008. De fapt, daca stau bine sa ma gandesc, toata povestea a inceput cu filmele horror - care mai japoneze care mai spaniole, si in timp ce in refilmarea lui “Ring” mai gasesc un sens oarecare, in plagierea cu voie a europenelor nu gasesc ratiune.
