Arts and shows (34)
În platou, adică, în rândul publicului invitat să susțină cei 12 candidați rămași în cursă de acolo, din studiourile ProTV? Răspunsul la întrebare are foarte mult de-a face cu contul meu de Twitter și cu modul în care social media funcționează. Pe căi misterioase. Câteodată.
Vocea României e prima emisiune concurs care mi-a atras atenția după multă vreme. Ca foarte mulți dintre cunoscuții mei, fără să-mi dau seama, dar și fără să-i simt lipsa, am cam abandonat televiziunea în ultimii ani. Dar VR a fost un concurs la care m-am uitat, întâmplător, chiar de la început, și care m-a prins teribil.
Aceasta nu este o cronică de film – chiar dacă Nuovo Cinema Paradiso (în varianta sa scurtă, care a luat Oscarul, dar de-abia aştept să văd şi creaţia originală), în regia lui Giuseppe Tornatore, m-a impresionat în fiecare minut, chiar dacă muzica este specială, iar actorii mi-au plăcut la nebunie.
Cu toate acestea, filmul e acum doar un pretext pentru câteva gânduri – mai corect sentimente – inspirate de el. Pe scurt, despre acţiune: într-un sătuc sicilian, cinematograful era sufletul comunităţii, modalitatea favorită – şi singura – de divertisment, iar un băieţel de 5-6 ani nu face excepţie de la pasiunea comună. Dimpotrivă, vrea să îşi petreacă tot timpul în cinematograf şi să ajungă dincolo de pânza de proiecţie, să nu-i scape niciun secret. După ani şi ani, vorba cântecului, băieţelul – acum matur – se întoarce în comunitatea copilăriei, unde, evident, nimic nu mai era la fel.
Am așteptat mai bine de șase luni să ajung la Londra ca să-l văd pe Kevin Spacey în rolul lui Richard III. Foarte multe elemente din cariera și din personalitatea lui Spacey te pregătesc pentru acest rol, fie pe ecran fie pe scenă, așa că, a-l vedea up close într-o producție a lui Sam Mendes, cu care a mai colaborat în "American Beauty", e un eveniment la care poți să visezi și mai bine de șase luni. Cu atâta timp la dispoziție și terorizată că aș putea rata ceva din inteligența piesei, mi-am făcut temele și am văzut "Looking for Richard", am citit biografii mai recente ale personajului istoric și am parcurs din nou piesa în sine. După care am lăsat totul baltă și am așteptat.
Dacă titlul postului nu vă spune nimic, mie îmi aminteşte că sâmbătă, la Londra, am stat o oră şi jumătate la cinci metri distanţă de Kevin Spacey, care încingea scena teatrului Old Vic, alături de Jeff Goldblum şi de Laura Michelle Kelly într-o piesă semnată David Mamet. Probabil o să continuu să spun tot felul de lucruri cu sau fără sens în următoarele paragrafe, scuze, dar o asemenea experienţă te marchează rău.
… a devenit aproape un truism. În ultima vreme, ori de câte ori se difuzează la televizor un film pe care eu îl consider excepţional, ora de difuzare depăşeşte, ca un făcut, ora 23.30 sau chiar 24.00. Şi, pentru ca teoria conspiraţiei să se verifice, filmele bune nu se dau nici măcar vinerea sau sâmbăta, ci iată, cum a fost cazul aseară, în zile din astea imposibile, cum ar fi lunea! J
De unde aş putea să încep? Poate de la a spune că nu sunt un fan al western-urilor, dar sunt un fan Russell Crowe şi asta m-a făcut să găsesc oareşce valoare inclusiv în “The Quick and the Dead” care, de fapt înseamnă “Viii şi morţii”… 3:10 to Yuma e un western în care protagoniştii sunt interpretaţi de un galez (Bale) şi un neo zeelandez (Crowe). Şi e un remake realizat de James Mangold, un regizor generos, care lasă laurii filmelor sale actorilor. Mangold mi-a atras atenţia prin “Cop Land”, un film foarte interesant şi mai puţin cunoscut, pe care l-a scris şi regizat acum zece ani şi în care, cu un vizual corect, străluceşte prin modul în care pune în valoare actorii din distribuţie. Şi la capitolul actori îl includ aici şi pe Sylvester Stallone, pe care altfel nu l-aş include. Acelaşi lucru îl face Mangold şi în Walk the line, film după care, logic, Oscarurile s-au dus către actori şi nu către regizor.
Pe o căldură sufocantă, când mai toată lumea era plecată în concediu, pe terasă La Motoare se juca teatru. Prima reacţie când am văzut anunţul a fost să mă întreb „Cine se mai duce vara la teatru, şi mai ales pe căldura asta?!”. Apoi am văzut distribuţia şi mi-am zis că merită să-i văd pe Cristi Iacob şi Adriana Trandafir jucând împreună.
Piesa la care am fost se numeşte „Dragostea durează trei ani”, este o adaptare după romanul cu acelaşi titlu al lui Frédéric Beigbeder şi, aşa cum spune şi autorul „…….este o punere în scenă reuşită a romanului, care este unul foarte dificil de adaptat pentru teatru.”
Bulversantele programe TV și oamenii minunați care le creează
Written by Florenta Ghita
De când eram mică îmi doream să mă fac director de programe la vreo televiziune din România, dar între timp m-am răzgândit. Trebuie să fie o meserie foarte dificilă, stresantă şi plină de încercări traumatizante. Vi se pare că sunt rea? Uitaţi-vă, de curiozitate, într-un supliment de programe TV publicat de orice ziar, la alegere.
Dintr-un motiv pe care nu am reuşit să îl identific, acelaşi serial este difuzat de mai multe televiziuni (oare directorii de programe ştiu, o fi cineva care să vadă ce difuzează concurenţa?). Ei şi ce, mă veţi întreba, îşi mai împart şi televiziunile telespectatorii. Ce-i rău în asta? Păi bieţii telespectatori sunt de-a dreptul bulversaţi. Pentru cu pe un post este seria unu din „Totul despre sex”, unde Carrie se iubeşte cu Mr. Big. Pe un alt post, este deja ultima serie, unde ea are o relaţie prea-minunată cu pictorul-sculptorul (sau ce-o fi fost el) rus.
Am văzut filmul săptămâna trecută în avanpremieră, mi-a plăcut maxim, deşi pe alocuri mi s-au strepezit dinţii la scenele cu colonia de animăluţe. Nu am timp acum să postez de ce şi cum mi-a plăcut filmul şi nu vreau să… fac un rasol… dar ţin să precizez că, aşa cum sugerează titlul filmului (RAT), “şoarecele” Remy este de fapt un şobolan!!!!
Printre mesajele moralizatoare ale filmului (căci nu există film de desene animate fără mesaje moralizatoare), cel mai puternic este acela că talentul poate veni de oriunde şi că trebuie să laşi baltă prejudecăţile şi să judeci individul, indiferent de provenienţa lui.
Acum vreo trei luni dacă mă întreba cineva ce părere am despre Sexy Back al lui Justin Timberlake răspundeam foarte simplu: BLEAH! Acum CD-ul lui Justin a transformat maşina mea într-o discotecă pe patru roţi şi-mi strică imaginea de om serios în ochii tuturor celor care mă întâlnesc în trafic. Culmea este că, dacă înainte refuzam cu obstinaţie fie să şi încerc să ascult respectivul album, l-am descoperit şi m-am îndrăgostit de el nu datorită performanţelor muzicale ale lui Timberlake, ci datorită celor cinematografice.
Respectiv datorită rolului său din Alpha Dog. Care este un film realizat după un fapt real şi îngrozitor, inspirat sintetizat într-un afiş de film foarte bun, un fapt pe care, pe toată durata filmului, deşi îl anticipezi, refuzi să crezi că se va întâmpla totuşi.
Până azi ştiam destul de puţine despre Rene Lalique, iar numele lui era, în mintea mea, asociat numai cu creaţiile în sticlă, cristal, cu flacoanele de parfum create pentru un alt contemporan celebru, Coty. Primăvara asta, însă, Senatul francez a reunit la Muzeul Luxembourg o colecţie impresionantă de bijuterii semnate Rene Lalique, bijuterii care, conform opiniilor vremii, reinventau arta decorativă în perioada 1890 – 1910. Ele reintroduceau pietrele semipreţioase, cornul şi coralul, alături de pietrele preţioase, în combinaţie cu o tehnică pe care Benvenuto Cellini o cunoştea şi chiar o teoretizase, dar pe care lumea o uitase vreo 350 de ani – tehnica emailului.
Acum vreo doi ani eram în Franţa şi m-am bucurat enorm văzând la televizor promo-uri şi interviuri cu cast-ul unui nou film, în a cărui distribuţie era şi o româncă - filmul era Je vous trouve tres beau, iar actriţa era Medeea Marinescu. Trecând peste subiect - est europencele se aliniau în faţa unui fermier francez ursuz şi trecut de a doua tinereţe, alfat în căutarea unei… gospodine - filmul avea parte de o promovare consistentă, iar Medeea apărea într-o mulţime de talk-show-uri franţuzeşti, construindu-şi prezenţa cu graţie, pas cu pas şi ajutată cu generozitate de co-star-ul ei, Michel Blanc.
Am ezitat mult până să scriu acest post şi bine am făcut. Am văzut filmul de două ori deja, am tropăit o săptămână întreagă văzând trailerele şi citind review-urile pe internet, am comandat deja coloana sonoră şi aştept să iasă dvd-ul când va ieşi. De ce am ezitat să scriu? Pentru că, aşa cum scria cineva foarte bine în Time, 300 este un film făcut după o bandă desenată, făcută după un film, făcut după o povestire a unei întâmplări istorice. Literalmente. Iar mie îmi lipsea, până în această dimineaţă, un element esenţial în judecarea lui, şi anume banda desenată originală. Pe care am văzut-o în Waterstones şi aşa am priceput.
N-am mai scris niciodată un review de film. De fapt, nici nu prea sunt de acord cu cititul review-urilor înainte de a vedea un film cu ochii tăi. O dată pentru că, deseori, dezvăluie prea mult din acţiunea filmului. Şi apoi pentru că reprezintă de fapt interpretări personale care îţi creează de cele mai multe ori aşteptări false, rezultatul final fiind unul dezamăgitor. Este exact ca atunci când te duci să vezi un film după ce ai citit cartea. Ţi-ai fi imaginat altfel personajul principal, decorurile, scena x etc.
Dar Children of Men este un film atât de tulburător, de emoţionant şi de bine făcut, încât nu m-am putut abţine.
Dacă eşti om de PR, părerea mea, ai obligaţia să vezi filmele cu James Bond ori că-ţi plac ori că nu-ţi plac, pentru că ele sunt printre cele mai costisitoare, tradiţionale, obraznice platforme de product placement din câte ai avea la dispoziţie. Într-aşa de tare se legaseră prieteniile între franciza lui Ian Fleming şi lumea publicităţii şi a PR-ului, încât penultimul James Bond era supranumit de presă, pe bună dreptate, Agentul Comercial 007.
Die Another Day a fost, poate, exemplul cel mai bun de decădere a unui film în favoarea unei exploatări comerciale maxime. Nu e de mirare că, şi dacă nu erai fan, puteai vedea filmul invitat de o pleiadă de mărci internaţionale care făceau preview-uri peste preview-uri înainte de marea premieră.
