Unul dintre must-urile perioadei pre 1989 era James Clavell. Dintre toate cărţile lui, cea care mi-a plăcut şi m-a dezgustat cel mai mult a fost “King Rat”. Nu era nici kilometrică, nici melodramatică, era bazată pe experienţa directă a autorului şi nu părea scrisă direct pe computer. “Eroul” ei era un şmecher, care reuşise să-şi creeze un regat într-o puşcărie.Cât de savuroasă a fost istoria despre batoanele de salam de Sibiu aduse de la… Sinaia, evident, cum de nu ştiam că acolo se făcea cel mai bun salam? 40 de batoane putea lua la schimb pe un peşte de la doamna X, dar mai mult nu putea să-i dea că “maţul” pentru salamul de Sibiu se importa şi, ca atare, se măsura mai cu grijă. Deci putea lua batoane neînvelite, pe care le dădea rudelor aşa sau la schimb, lui oricum nu-i plăcea salamul. Dar lua sturioni şi icre negre şi alte chestii de îndată ce camioanele încărcate, marcate “pentru Comitetul Central” părăseau depozitul de alimente de import, lăsând liber la… şobolani.
“E, e adevărat că se mai fură şi acum…” spunea el cu tristeţe, ezitând să-şi mai continue gândul. Cumva, conştiinţa lui era împăcată; ba mai mult, dacă ar fi fost să aleagă între cele două vieţi, cea din închisoare şi cea din afara ei, evident ar fi preferat-o pe prima, adăugând o picătură de entuziasm furtului “inocent” din care făcuse o carieră înainte de a se apuca de taximetrie.
Prefer o lume în care King Rat sfârşeşte în spatele volanului de taxi şi-şi trăieşte clipa de lux în limitele descrise de paginile din Neckermann. Vremurile tulburi lasă la iveală asemenea cârduri de rozătoare - am trăit vremuri tulburi cât am fost copil, aş fi foarte fericită să nu mai trăiesc altele.
