Management (44)
“Nu stiu daca produsele din categoria tabletelor vor ramane cu noi sau nu in viitor”. Cuvintele astea au fost spuse in 2011 nu de un oarecare, pe strada, ci de unul dintre cei mai influenti oameni din Microsoft. Cand am citit prima data aceasta declaratie a lui Craig Mundie, pe atunci Director de cercetare si strategie al Microsoft, am crezut ca nu vad bine. La vremea respectiva deja tabletele competitiei se vindeau ca painea calda, vanzarile de PC-uri incepusera sa scada, iar Gartner publica deja rapoarte care indicau clar tendintele. Iar ceea ce a urmat a spulberat fara urma de tagada afirmatia de mai sus.
Am citit zilele trecute un articol sau un interviu si imi pare rau ca n-am retinut nici autorul si nici persoana care a promovat articolul pe FB. Nu mai stiu exact nici despre ce era vorba, dar mi-a ramas in minte o anecdota. Persoana intervievata vorbea de o nedumerire a unui antreprenor german care spunea ca “la ei” daca s-ar schimba formularul de TVA ar fi proteste in masa. Daramite daca s-ar schimba TVA-ul de azi pe maine! Si totusi, “la noi” s-a schimbat, antreprenorii s-au adaptat din mers si au continuat sa faca afaceri. “Bucurosi le-om duce toate, de e pace, de-i razboi”, ca sa citez poetul.
Am servit intrebarea asta ca angajat si am fost tentata uneori s-o folosesc si ca angajator. I-am inteles “utilitatea” dar, pe de alta parte, mi se pare asa de stupida, mai ales pe inceput de cariera, incat am evitat-o in interviuri.
Eu n-am stiut niciodata raspunsul la intrebarea asta. Nu l-am stiut nu pentru vreun om de HR sau pentru vreun potential sef. Nu l-am stiut pentru mine. Am vrut sa fiu doctor cand eram mica, apoi vanzatoare in librarie, apoi ambasador, apoi jurnalist, in cele din urma consultant de relatii publice, n-am vrut niciodata sa fiu antreprenor, dar nu m-am suparat ca asa a iesit. Fapt e ca, oricine m-ar fi intrebat ce si cum, cu cinci ani inainte de ultima mea schimbare fundamentala de cariera, n-ar fi primit raspunsul corect.
Marul si gravitatia sunt, de cand cu reveria lui Sir Isaac Newton, intrinsec legate. Si asta pentru ca marul nu a facut altceva decat sa respecte legea pietei si sa-i raspunda: respectiv a cazut atunci cand a trebuit, in capul cui a trebuit.
In era moderna, marul face acelasi lucru. Cade, exact atunci cand trebuie in mana consumatorilor care trebuie. Si carora le place atat de mult incat devin fani, il lauda de la unii la altii si marul devine Mar. La fel ca in pilda biblica, Marul devine Dorit. Doar ca si altii – multi – vor sa fie si ei mere. Si nu pot. Inca. De ce?
In urma cu putina vreme, un cunoscut m-a rugat sa indrum pe cineva care nu era din Bucuresti catre un centru comercial. Primul impuls, pe care l-am si urmat, a fost sa ii indic un loc care sa aiba o oferta generoasa, de unde sa poata face o selectie. Evident, aproape de mijloace de transport in comun. Ei bine, surpriza. Reactia a fost neasteptata, nemultumirea fiind generata de faptul ca nu am sugerat un loc mai apropiat, unde oferta era muuult mai slaba. Nevoie de protectie sau subestimare? Oricum ar fi fost, m-a infuriat.
Stim cu totii ca 2 trilioane de dolari nu mai inseamna mare lucru! O bagatela, luate dolar, cu dolar. Asa ca ratingu’ ramane cum am stabilit.
Probabil ca asta or fi gandit membrii comisiei de rating de la S&P cand au luat istorica decizie, care va ramane in analele istoriei, ca doar d-aia e istorica.
Numai ca si-au gasit nasu’. Pentru ca, pentru Presedintele Obama, Yes We Can inseamna ca poate si trebuie sa-si ia ratingu’ inapoi. Nici nu mai are sens sa discutam daca decizia a fost sau nu corecta. Luata la momentul cel mai (ne)potrivit, deja a spulberat semnificativ de multa valoare de pe burse pentru ca o retractare sa nu mai fie altceva decat o victorie simbolica.
De la începutul anului am participat la mai multe evenimente de sau despre business, la care invitatele erau femei. Nu știu dacă a fost întâmplător sau nu, dar așa s-au legat lucrurile și parca în jur aud tot mai des de asemenea întâlniri women only.
Nu sunt mare fan, a priori. Am făcut Liceul Pedagogic și Facultatea de Jurnalism și cunosc și metehnele majorității feminine. În plus, de regulă, mă deranjează să constat și cea mai mică diferență, și cea mai nevinovată segregare pe criteriul genului. O fi și asta o definiție a feminismului, poate.
Am găsit pe blogul lui Ioan T. Morar un text care, înţeleg, e deja intrat în folklorul electronic. Selectez din el ce mi-a atras atenţia:
“Un grup de oameni de stiinta au pus intr-o cusca cinci maimute si in mijlocul custii o scara, iar deasupra scarii o legatura de banane. Cand o maimuta se urca pe scara sa ia banane, oamenii de stiinta aruncau o galeata cu apa rece pe celelalte care ramaneau jos. Dupa ceva timp, cand o maimuta incerca sa urce scarile, celelalte nu o lasau sa urce. Dupa mai mult timp nici o maimuta nu se mai suia pe scara, in ciuda tentatiei bananelor.
Vă voi spune o poveste - inspirată dintr-un fapt real ;) - care mi se pare foarte relevanta şi demnă de împărtăşit pentru că ilustrează mai multe principii la care ţin: 1. omul sfinţeşte locul; 2. prea multe proceduri te împiedică să lucrezi eficient; şi 3. nu judeca după prima impresie - prima impresie e mai mult o prejudecată decât o impresie.
Dar să vă povestesc ce mi s-a întâmplat. Am un card business de la banca ABC (nu spun care, că sunt om de PR şi dacă vă spun cine ştie cum interpretaţi!), care are nişte bancomate normale şi deştepte. Ele îţi dau cardul imediat după efectuarea fiecărei tranzacţii şi înainte de eliberarea chitanţei.
De obicei astea sunt trei cuvinte pe care o femeie evită din toate puterile să le spună, pentru că sunt o implicită recunoaştere a faptului că e bătrână - că nu mai face parte din generaţia momentului, X, Y, W sau cum s-o mai numi ea, ci că face parte dintr-o altă generaţie, premergătoare, cu care “tinerii din ziua de azi” au destul de puţine în comun. Ei bine, puţin îmi pasă de conotaţiile obişnuite şi de zâmbetele în colţul gurii, adevărul e că, trăind într-o meserie care a crescut în România în zece ani cât altele într-o sută, pe vremea mea chiar era foarte altfel.
În ultima zi, numărul de menţiuni ale numelui Ralucăi Stroescu indicate de o căutare Google a crescut de la 13.000 la 62.000. E subiectul pe care l-am întâlnit şi l-am discutat azi în toate cercurile, subiectul care i-a mişcat pe toţi cei cu care am vorbit. Primul impuls ca om de PR ar fi fost să tac din gură – e un subiect controversat, o criză. La limită, cinic vorbind, aş fi putut privi totul ca pe o oportunitate de business, în fond avem experienţă pe comunicare de criză. Dar înainte să fiu om de PR rămân om – şi ecourile pe care această tragedie mi le trezeşte sunt atât de vii şi de amare că nu pot să mă abţin.
Deşi m-a bătut gândul să scriu un post despre „un client de coşmar”, numai aşa, să mai vadă jurnaliştii cum e uneori şi de partea asta a baricadei :), am zis că totuşi e bine să gândim pozitiv şi să facem un portret robot al clientului ideal.
Şi chiar dacă uneori ne vine să încadrăm subiectul la categoria „Vrabia mălai visează” :-P , să ştiţi că suntem totuşi norocoşi din punctul ăsta de vedere, şi vă asigurăm că astfel de clienţi chiar există! Vorbim din proprie experienţă… :)
Linia fină dintre cerere și pretenție nejustificată
Written by Florenta Ghita
Nu am apucat sa impartasesc din impresiile de la seminarul cu Jack Welch, desi mi s-a parut mai mult decat revelator iar dintr-o ora si jumatate mi-au ramas intiparite in minte foarte multe lucruri frumoase, dar uite ca profit acum de ocazie. Tocmai am citit un articol foarte interesant in Business Standard despre modul de gandire al managerilor romani.
Un studiu realizat de Human Synergistics pe baza datelor provenite de la peste 100 de companii de pe piata locala a scos la iveala (pentru unii dintre noi a confirmat o mai veche convingere) ca liderii romani conduc prin pedepse.
