În facultate, am avut două cursuri introductive de jurnalism – unul de scriitură de presă, celălalt de genuri. Unul, reconfortant, ne-a trecut prin toate regulile, ne-a spus cum se scriu titlurile, lead-urile, cate cuvinte are o propozitie, cate mesaje are un paragraf. Celalalt, al naibii de confuz, ne-a trecut si el prin toate regulile, adaugand la fiecare “da, dar…”Una ar fi ca Mike nu porneste la drum cu o agenda – nu lasa o parere preconceputa sa-I ghideze povestea si, atunci cand are deja o parere despre subiect, face un exercitiu pe care il numeste “suspending disbelief”.
Alta ar fi ca nu isi pune in gand sa scrie impotriva protagonistilor lui, oricine ar fi ei – de la proxeneti la puscasi marini. Iar atunci cand are dubii, SACRILEGIU, le da drafturile inainte sa le citeasca!! Evident, doar cand vrea el si cum vrea el, dar le da, pentru verificare, si culmea, de obicei lumea ii spune ca totul e ok…
A treia ar fi ca nu lasa povestea sa o ia inaintea adevarului riguros consemnat. Sigur, exista artificii stilistice, exista inferente, dar toate au o baza factuala, oricat de marunte si de neinsemnate ar putea parea. Mike a fost prieten cu Janet Cooke, a si scris ulterior despre ea, stie el ce stie…
In sala, lumea numara de cate ori a spus Mike “fuck”. De multe ori. Cred ca s-a simtit bine in Romania, si ceva mai liber decat in California, unde, in public, trebuie sa spui “freak”. De parca asta ar schimba in vreun fel lucrurile…
Au fost patru ore memorabile, evident, presarate cu gustari pentru minte si suflet. Jaqui si Alex Tizon au stat in ultima banca, foarte cuminti, si si-au luat si ei notite. E un lucru pe care l-am observat la ei si anul trecut. În fond, cat traiesti inveti, dar si cat inveti, traiesti…
