În facultate, am avut două cursuri introductive de jurnalism – unul de scriitură de presă, celălalt de genuri. Unul, reconfortant, ne-a trecut prin toate regulile, ne-a spus cum se scriu titlurile, lead-urile, cate cuvinte are o propozitie, cate mesaje are un paragraf. Celalalt, al naibii de confuz, ne-a trecut si el prin toate regulile, adaugand la fiecare “da, dar…”

Ambele, în succesiune, mi-au fost de folos. Rules are meant to be broken. Dar ca să realizezi ceva ca lumea atunci când încalci o regulă, trebuie să o fi știut și să o fi respectat înainte. De asta, in a treia zi de conferinta, Cristi Lupsa l-a invitat pe Mike Sager sa tina un Master Class – asa incat, daca aflam ca toate regulile trebuie calcate in picioare, sa nu ne miram.

Startups.ro gazduieste o serie de materiale "tutorial" pentru antreprenori. Printre teme, luna asta s-a numarat si una privind strategia de social media. Pentru business-urile mici sau aflate la inceput de drum, social media, folosita inteligent si cu rabdare poate fi extrem de eficienta. N-as zice neaparat cea mai eficienta, dar poate, cine stie? Materialul Alinei Botezatu il gasiti aici, intrebarile ei si raspunsurile mele, mai jos.

De ce trebuie sa existe o strategie pentru social media?
Nu orice companie are nevoie de o strategie proactiva pentru social media. La fel ca si mediile traditionale de comunicare, social media se foloseste in cazul in care ea poate ajuta la indeplinirea unui obiectiv strategic – de business sau de comunicare.

Despre ce constituie exigente si ce constituie pretentii din partea clientilor m-a intrebat Loredana Sandulescu pentru un material care a aparut in "Biz", numarul din 10-30 aprilie. Mai jos sunt intrebarile ei si raspunsurile mele.

1. Ce asteptari ai de la clienti? (cu referire preponderent la asteptari punctuale: ce consideri a fi un deadline rezonabil?, durata ideala de feedback, timp necesar de research etc)

Asteptarile noastre de la clienti nu tin de logistica, ci mai degraba de structura relatiei cu agentia. Daca aceasta se intemeiaza pe o chimie autentica, sustinuta de incredere, orice detaliu se rezolva. Ce ne dorim de la clienti este sa avem acces la intreaga structura de management, inclusiv la directorul general al companiei, sa cunoastem si sa putem interactiona direct cu toti purtatorii de cuvant ai acesteia, sa fim implicati in proiectele mai complexe de comunicare de la bun inceput.

Am plecat spre Amsterdam la High Impact Friends cu o misie ingrata – aceea de a fi omul de agentie de PR printre bloggeri. Singurul. Piarista, daca vreti sa respectam stereotipurile. Cineva imi spunea ca, in anul de gratie 2012, companiile se tem inca de bloggeri. Agentiile de PR ar trebui, prin analogie, sa se teama si mai abitir, daca stai sa te uiti in ce fel sunt apostrofate in blogosfera, si asta nu de ieri de azi.

Si totusi – experienta mea directa si cu bloggerii si cu blogosfera a contrazis intotdeauna stereotipurile, asa ca n-am resimtit nici un fel de teama. Doar niste emotii groaznice, cand mi-a venit randul sa vorbesc la masa informala a prezentarilor din prima zi.

Nu prea am obiceiul sa fac invitatii la evenimente pe blogul nostru, dar pentru ca spiritele s-au incins in urma postului lui Ionut si pentru ca in scris nuantele se pierd si nu ne putem da dreptate unii altora acolo unde avem, fara sa starnim alte discutii, comentarii si interpretari, va invit sa povestim mai multe despre bloggeri si agentii, cum sunt ei unii cu altii si cum ar fi sa fie mai bine miercuri, pe 14 martie, la PR Forum.

Trebuie sa incepem macar sa cautam impreuna cai prin care, pastrand credibilitatea si valoarea personala a blogurilor, sa putem adauga valoare comerciala, nu cu posturi la comanda si cu "oportunitati" virite pe gat, ci cu subiecte interesante si campanii inspirate. E greu? Evident, nimeni n-a zis ca-i simplu, dar suntem inca la inceput de drum in blogosfera si cum ne asternem cu totii, asa vom dormi.

În platou, adică, în rândul publicului invitat să susțină cei 12 candidați rămași în cursă de acolo, din studiourile ProTV? Răspunsul la întrebare are foarte mult de-a face cu contul meu de Twitter și cu modul în care social media funcționează. Pe căi misterioase. Câteodată.

Vocea României e prima emisiune concurs care mi-a atras atenția după multă vreme. Ca foarte mulți dintre cunoscuții mei, fără să-mi dau seama, dar și fără să-i simt lipsa, am cam abandonat televiziunea în ultimii ani. Dar VR a fost un concurs la care m-am uitat, întâmplător, chiar de la început, și care m-a prins teribil.

Si m-am mai si bucurat pe aceasta tema, cu toate ca marketingul direct e ceva la care am dezvoltat o repulsie in ultima vreme. Poate si unde tot constat ca prieteniile de pe FB sunt abuziv transformate in legitimare pentru DM. Tot mai multe si mai enervante. FYI, le sterg fara sa le citesc...

Revenind. In tot acest context, am platit pentru ceva ce s-a dovedit a fi un DM, si am fost asa de incantata de idee si mai ales de executie incat, voila, m-am gandit sa si povestesc despre ea. Este vorba despre asta, un box set elegant, cu 12 ore de muzica de la Buddha Bar, in editie speciala numerotata (din 15,000, numarul pe care l-am primit eu e deja 9155).

O sa citez doar doua articole pe tema piscotizarii din blogosfera pentru ca sunt de acord cu amandoua, desi ceea ce sustin e diferit. Si o sa mai citez (inca) o replica din "West Wing" pentru ca, precum stiti deja, nu ma pot abtine si pica bine in context - "you are right and you are right and you know how this drives me crazy". E vorba, evident, despre postul Simonei Tache si despre cel al Cristinei Bazavan.

O parte din coca pentru piscoturi vine si de la agentiile de PR. Ma rog, si de la cele de digital, si de la cele de media, si de la companii direct, dupa cum si-a ales fiecare formula de lucru. Asta in sine, poate ca e prima problema, pentru ca in timp ce pentru unii bloggerii sunt un tabel cu un rate card asociat si cu un ranking bazat pe trafic, pentru noi sunt oameni care au muncit sa-si construiasca un public, care si-au castigat nisa si numele in blogosfera pentru personalitate, pentru pasiunile lor, pentru simtul umorului, pentru autenticitate. Si nu e nimic mai neplacut decat sa vezi ca autenticitatea se erodeaza sau ca home page-ul se aglomereaza cu posturi evident platite, dar nemarcate.

Am servit intrebarea asta ca angajat si am fost tentata uneori s-o folosesc si ca angajator. I-am inteles “utilitatea” dar, pe de alta parte, mi se pare asa de stupida, mai ales pe inceput de cariera, incat am evitat-o in interviuri.

Eu n-am stiut niciodata raspunsul la intrebarea asta. Nu l-am stiut nu pentru vreun om de HR sau pentru vreun potential sef. Nu l-am stiut pentru mine. Am vrut sa fiu doctor cand eram mica, apoi vanzatoare in librarie, apoi ambasador, apoi jurnalist, in cele din urma consultant de relatii publice, n-am vrut niciodata sa fiu antreprenor, dar nu m-am suparat ca asa a iesit. Fapt e ca, oricine m-ar fi intrebat ce si cum, cu cinci ani inainte de ultima mea schimbare fundamentala de cariera, n-ar fi primit raspunsul corect.

Fiecare dintre noi avem povestea noastra cu Mac-urile. A mea incepe in facultate, unde, in primul an, primele computere pe care am pus mana erau niste Mac-uri noi, albe si frumoase. Erau, evident, computerele "de friptura", la care aveam acces doar daca eram cuminti si ne spalam pe manutze. Dar erau asa de frumoase, incat meritau orice efort.

Apoi am auzit de spotul facut de Ridley Scott (intamplator, regizorul meu preferat) si in cele din urma (in anii '90 nu exista YouTube) l-am si vazut. Alt motiv de iubire.

A continuat in redactia Cotidianul, la inceputul anilor '90, unde Ion Ratiu investise si in amenajare si in tehnologie de ultima ora, asa incat, evident, toti redactorii aveau Mac-uri. Faptul ca imi amintesc si acum cum arata redactia Cotidianul acum mai bine de 15 ani spune ce efect a avut atunci imaginea padurii de Mac-uri asupra mea.