Sfârşitul de an m-a prins în postura de gazdă (nu, nu mi-am dorit asta sub nicio formă, cred că am fost pedepsită). Şi cum unul dintre prietenii veniţi în vizită a ţinut morţiş să prezinte la lume copilul de numai „trei anişori”, fiecare din cei veniţi să sărbătorească intrarea în UE la mine acasă a trebuit să joace rolul bonei la un moment sau altul.Nu mă deranja să văd un film de desene animate, cu atât mai mult cu cât auzisem lucruri bune despre el – actori precum Albert Brooks, Ellen DeGeneres sau Willem Dafoe interpretau vocile unora dintre personaje.
Ne instalăm noi în faţa televizorului (eu bucuroasă că am scăpat de stat în bucătărie, Prâslea fericit că vede al patrulea film din acea zi) şi începe „În căutarea lui Nemo”. Ei bine da, era dublat în limba română. Nu conta că fusese nominalizat de Academia Americană de Film la categoria „Best sound editing” sau Asociaţia Criticilor de film din Chicago pentru „Best supporting actress” – Ellen DeGeneres. Filmul trebuia dublat în română să nu cumva să fie vreun copil de patru-cinci ani singur acasă şi să nu poată citi subtitrarea.
Înţeleg raţiuni de genul trebuie să înţeleagă şi cei care nu au fost încă alfabetizaţi ce se petrece pe ecran sau copiii care au mai puţin de şapte ani nu pot citi şi nu întotdeauna e disponibil părintele să îi ajute. Le înţeleg, fără a fi de acord cu ele. Cu tot respectul pentru actorii români care au dublat vocile mai-celebrilor lor colegi, filmul, fie că vorbim de un lung-metraj de desene animate sau de un film artistic, înseamnă totul - de la decoruri, până la machiaje şi inflexiunile vocale ale artiştilor. Odată tăiată vocea originală, acel film se rupe, îşi pierde firul călăuzitor, apar, invariabil, stângăcii. Nu mă credeţi? Uitaţi-vă la Stăpânul inelelor dublat în germană sau la Ocean’s Eleven dublat în italiană.
Dacă nu puneţi atât de mare preţ pe vocea actorilor, atunci măcar gândiţi-vă că un copil poate învăţa mai uşor o limbă străină dacă este suficient de „expus” la aceasta, iar cea mai bună formă de învăţare este în joacă. Şi încă un argument: văd la un moment dat un film (din fericire subtitrat). Unul dintre personaje avea o tăietură în palmă. Când este întrebat ce s-a întâmplat, răspunde „a rusty nail”, iar pe ecran apare în română „o unghie ruptă”. Dacă traducătorul citeşte cumva acest post, era vorba despre un cui ruginit, iar bietul om nu putea avea unghii în podul palmei, acolo unde era rana.
Speranţa mea că nu vom avea numai filme dublate şi voi continua să înţeleg ce spun artiştii, să le urmăresc şi interpretarea rolului prin voce, nu numai prin gesturi, vine dinspre Bruxelles, unde Leonard Orban militează pentru subtitrarea filmelor, pentru a susţine, aşa cum declara anul trecut, învăţarea, în UE, a limbilor străine.
