Printr-o conjunctura de evenimente (a se citi ploaie in averse) am ramas duminica la pranz tintuita in casa. Asa se face ca am revazut Frost/Nixon, povestea interviului luat, imediat dupa demisie, fostului presedinte al SUA, Richard Nixon de un prezentator britanic de televiziune esuat in Australia. Cu ocazia asta am constatat ca sunt cateva filme/seriale pe care as putea sa le revad de denumarate ori fara sa ma plictisesc – Frost/Nxon, The West Wing, Yes Minister sunt printre ele. Cine le-a vazut intelege de ce, cine nu, este invitat sa o faca – nu ii va parea rau. Revenind la interviurile lui Nixon, “adorabil” mi se pare ca ambele parti au crezut ca au castigat. Acum, la peste 30 de ani de la momentul interviului mi se pare ca este foarte putin adevar in aceasta credinta. Sa vedem: interviul l-a umanizat pe Nixon, i-a permis sa isi continue, fie si neoficial, planul de politica externa, ajungand ca, in anii 80 sa fie votat in top 10 cei mai influenti oameni ai Planetei. Nu mai vorbim de banii primiti pe interviu si ca urmare a lui, pentru aparitii publice ulterioare. Pe de alta parte, Frost a devenit unul dintre jurnalistii celebri ai lumii, pornind de la un CV bazat aproape exclusiv pe acest interviu.
Dar pana la rezultatul de peste ani, filmul ne prezinta o tehnica impecabila de pregatire, abordare si realizare a unui interviu. Si nu vorbesc despre Frost, ci despre Nixon si echipa sa. Lectia 1 – echipa si-a facut temele si a avut un dosar intreg legat de intervievator. Lectia 2 – aplicabila mai degraba in cazuri belicoase - destabilizarea adversarului. Lectia 3 – acapararea discursului si mutarea atentiei pe subiectele de interes ale intervievatului. Lectia 4 – impresia smulgerii unei confesiuni (din nou, cand situatia o impune) desi aceasta era programata.
Daca vi se pare interesant, daca nu ati identificat punctele de mai sus, sugestia mea este sa vedeti/revedeti filmul. Spune infinit mai multe decat unele manuale de comunicare.
