Peripetiile mele (19)
Industria ospitalităţii, adaptată şi reinterpretată
Written by Florenta Ghita
- Bună ziua, două salate cu feta, vă rog.
- Sigur, imediat…Nu mai avem două cu feta, doar una.
- Bun, atunci una cu feta şi una simplă.
- Vegi?
- Da, vegi.
- Imediat…Nu mai avem. Durează cinci minute să facă alta.
- OK.
I-am injurat comenzile puse “invers”, m-am indragostit de usurinta cu care poti lucra pe oricare dintre produsele Apple. Nu sunt fan Apple, sunt, in schimb, suporter al tuturor celor care inteleg ca tehnologia trebuie sa ne faca viata mai usoara, nicidecum mai grea, care inteleg ce vrea publicul tinta inaintea acestuia si in ciuda lui uneori. Asa l-am vazut eu pe Steve Jobs. Nu-mi placea, nici displacea ca om, dar singurul lucru important pentru mine a fost ca mi-a eficientizat incredibil de mult munca, a contribuit la stoparea albirii parului meu din cauza “rivalului si prietenului” Gates si m-a facut sa-i apreciez munca. Eu, cea care nu da doua parale nici pe albul laptop-ului, nici pe marul muscat, nici pe ecranul tactil al iPhone-ului. Ca atare, multumim frumos!
Exista cateva branduri pe lumea asta, care reusesc sa imi faca viata mai frumoasa zi de zi. Nu le-am clasat niciodata din punct de vedere al valorii financiare. Asemeni Soranei, consider ca e mult mai eficient sa strangi bani, pentru ca mai apoi sa ii investesti intr-un obiect de calitate. Mac’ul meu alb, de acasa, pe care mi l-am dorit enorm, este un exemplu foarte bun. Il am de patru ani si functioneaza perfect. Am fost si tachinata in legatura cu el, dar eu ma incapatanez sa nu il schimb. Si el se incapataneaza sa raspunda nevoilor mele. Chiar fara proteste. Este aproape un prieten si spun asta pentru ca a calatorit cu mine prin multe locuri, m-a ajutat sa pregatesc examene si licente, mai apoi comunicate si rapoarte. De ceva vreme l-am personalizat cu o husa rosie foarte draguta.
Fiecare dintre noi avem povestea noastra cu Mac-urile. A mea incepe in facultate, unde, in primul an, primele computere pe care am pus mana erau niste Mac-uri noi, albe si frumoase. Erau, evident, computerele "de friptura", la care aveam acces doar daca eram cuminti si ne spalam pe manutze. Dar erau asa de frumoase, incat meritau orice efort.
Apoi am auzit de spotul facut de Ridley Scott (intamplator, regizorul meu preferat) si in cele din urma (in anii '90 nu exista YouTube) l-am si vazut. Alt motiv de iubire.
A continuat in redactia Cotidianul, la inceputul anilor '90, unde Ion Ratiu investise si in amenajare si in tehnologie de ultima ora, asa incat, evident, toti redactorii aveau Mac-uri. Faptul ca imi amintesc si acum cum arata redactia Cotidianul acum mai bine de 15 ani spune ce efect a avut atunci imaginea padurii de Mac-uri asupra mea.
Azi dimineata mi s-a intamplat un lucru ciudat - luasem sa citesc cel mai recent roman al lui David Lodge, care, fiind nou si englezesc nu e inca disponibil pe Kindle, si am gasit un cuvant pe care nu-l stiam. Reactia imediata a fost sa pun degetul pe cuvant, pe foaie. Dupa care m-am trezit si m-am crucit. Pentru cine nu stie, daca atingi un cuvant pe IPad, ai imediat acces la definitia lui conform unor dictionare pre-incarcate.
In mai putin de trei luni de utilizare de IPad, Jobs m-a obisnuit in asa hal sa pun degetul pe pagina electronica daca nu stiu un cuvant, incat acum caut acces la Oxford Dictionary si pe foile de hartie. Si nu e singurul obicei pe care l-am capatat in ultimii 10-15 ani. Dimineata, cum ajung la birou, deschid mail-ul si FB. Chestii pe care nu le puteam face acum 15 ani. Sau acum 5.
Am citit și-am comentat de dimineață editorialul ăsta, prilej de amintiri pentru amândoi. După ani întregi în care mi-am început zilele de școală în frig, mormăind fără chef versurile imnului de pe atunci, sau mimând cântatul fără sunet, cam așa cum face mâța noastră din curte, Pisa, ultimul lucru pe care mi l-aș fi imaginat ar fi fost că-mi vor da lacrimile în Florida, în Sea World. Acolo, la începutul spectacolului cu balene ucigașe (americanii acceptă orice pretext să-și cânte eroii și imnul), sala întreagă s-a ridicat în picioare pentru un moment de comemorare și ca să cânte imnul.
Dacă nu eram impresionabili în copilărie, pentru cântarea propriului "imn" și cinstirea propriilor "eroi", mă întrebam ce ne-a adus lacrimile în ochi, în același timp, amândurora pentru eroii altora cu imnul lor cu tot. Așa e în America, am constatat azi citind si editorialul despre care vorbeam, lumea nu pune ghilimele nici la imn nici la eroi, și nu se jenează să-i cinstească, cu sinceritate și emoție, de câte ori li se oferă ocazia. Emoția asta, a unei mulțimi pestrițe, ne-a atins și atunci și ne-a atins și acum, doar citind versurile acelea:
Să ne amintim cu nostalgie de umilințele trecutului
Written by Florenta Ghita
Nu înţeleg. Recunosc, s-ar putea să am eu o problemă, însă chiar nu înţeleg reclamele cu referire la perioada dinainte de 1989. Cel mai recent este un spot la un detergent de rufe, în care toată lumea râde, cântă şi dansează pe ritmurile muzicii anilor ’70. Nimic mai drăguţ – muzică, dans şi detergenţi. Reclama e veselă, mai vezi şi o figură de cântăreţ celebru la vremea respectivă.
Pe de altă parte – din nou, s-ar putea să am eu o problemă – perioada cu pricina îmi aminteşte de cozile la orice produse, goana după banane şi portocale despre care credeam că se coc doar iarna şi cele zece minute de desene animate pe care le prindeam sâmbăta sau duminica.
După experiența bulgărească, o traumă românească autentică
Written by Florenta Ghita
Mulți îmi tot laudă litoralul bulgăresc, aşa că m-am decis să vă laud şi eu litoralul autohton. Merită să mergi la mare în staţiunile româneşti, fie şi numai pentru că toţi cunoscuţii te vor considera cel puţin excentric. Nu mai trebuie să povestesc cum hotelierii noştri sunt aceşti magicieni ai cifrelor, care – nu ştiu cum şi sunt invidioasă din cauza asta – reuşesc să facă un sejur la noi să coste tot atât cât unul cu tot cu transport, cazare şi gâdilat în tălpi în Spania, Grecia sau Turcia.
Dar nu pot să nu adaug şi eu o scurtă istorioară în ton cu experienţele traumatizante cu lucrătorii din servicii de pe litoral. În câteva vorbe: complex hotelier cu apartamente de trei şi cinci stele, ospătari proaspăt aterizaţi pe litoral, şefi de sală uşor stresaţi, meniuri inexistente şi cameriste cărora nu le plăcea monotonia.
În noaptea de Anul Nou, care aici este noaptea de Sf. Silvestru, am aflat de ce e Viena aşa de somnoroasă şi de plină de tabieturi în tot restul anului. Vienezii petrec şi ei Anul Nou în stradă, mai precis pe toate străzile din interiorul inelului central al oraşului. Toate restaurantele sunt deschise, ok, nici o surpriză aici, dar şi toate cafenelele sunt deschise, iar gheretele şi tonetele pregătite de primărie împânzesc inelul ca să nu lase pe nimeni să întâmpine 2007 fără o bere, un covrig, o cană de vin fiert sau un pahar de şampanie. Sau, la limită - aşa cum vedeţi în poză - fără o porţie de tort de ciocolată, în cea mai bună tradiţie imperială. N-am rezistat tentaţiei tortului, pe care abia apucaseră să se răcească straturile de ciocolată şi caramel…
Primăria din Viena s-a ocupat de muzică, multă şi de toate genurile, dar nu s-a ocupat de artificii. Aşa încât ele au debutat o dată cu lăsarea serii şi nu s-au încheiat după ora 12, aşa cum ar fi fost de aşteptat, ci au continuat să asalteze oraşul, din toate direcţiile, derutante şi colorate, până mult în noapte. Dacă petrec Crăciunul în familie, de Sf. Silvestru mulţi dintre vienezi şi cei mai mulţi dintre turişti se regăsesc pe străzi, iar cocktailul lingvistic îţi arată încă o dată că eşti în miezul Europei, cu ungurii, cehii, italienii, slovacii, austriecii alături, toţi amestecând cu curaj berea, şampania, vinul fiert şi punch-ul de fructe de pădure într-o noapte plină de lumini.
Ce preferați, subtitrarea sau dublarea filmelor?
Written by Florenta Ghita
Sfârşitul de an m-a prins în postura de gazdă (nu, nu mi-am dorit asta sub nicio formă, cred că am fost pedepsită). Şi cum unul dintre prietenii veniţi în vizită a ţinut morţiş să prezinte la lume copilul de numai „trei anişori”, fiecare din cei veniţi să sărbătorească intrarea în UE la mine acasă a trebuit să joace rolul bonei la un moment sau altul.
Îndatoririle erau relativ simple: cineva trebuia să îi citească/traducă progeniturii filmele, desenele animate la care avea chef să se uite (şi DVD-uri erau multe…) Ca să nu creadă nimeni că aş vrea să scap de sarcina de a fi bonă, m-am oferit să păzesc copilul într-o după-amiază când un post de televiziune naţional programase Finding Nemo. Îmi cer scuze, ar fi trebuit să spun „În căutarea lui Nemo”.
Mi se pare extrem de trist să văd cum companii de prestigiu ajung, de dragul vânzărilor, să îşi terfelească numele şi reputaţia prin te miri ce metode noi de prostire a publicului mai mult sau mai puţin ţintă.
Primesc zilele trecute telefon de la o prietenă care stă cu mine pe stradă, doar că la alt bloc. Dragă – zice – ţi-a venit o scrisoare (?!?), a lăsat-o poştaşul la noi în scară, că era trecută greşit adresa. Vezi că ai câştigat la nu-ştiu-ce concurs, vino repede! Las baltă ce făceam şi mă reped să iau plicul cu pricina.
Toată lumea ştie că Londra e altfel. Că toate chiuvetele au robinete separate pentru apă caldă şi apă rece pentru că ideea nu e să te bucuri de beneficiile apei curente ci să-ţi aminteşti cum era pe vremuri când îţi turna stră-străbunica apă caldă şi apă rece în lighean. Cum adică stră-străbunica a murit cu mult înainte să vă naşteţi voi? Puţin respect pentru moştenirea înaintaşilor!
Că hotelurile au întotdeauna camere mai mici decât v-aţi fi aşteptat. Indiferent că e hotel independent sau aparţine vreunui lanţ internaţional. Adică numai la Londra ai privilegiul să plăteşti cât pentru o cameră la Marriott în Bucureşti şi să stai într-un „studio” de dimensiunile unei garsoniere din Rahova.
… dar numai între orele 10-18. Fermecător şi impozant ca toate oraşele care au apucat vreodată să fie replămădite de o singură voinţă, regală sau imperială, cu buget nelimitat, Viena e un oraş care se respectă. Vii de sărbători, ştii de la bun început că vei avea câteva zile pierdute, dacă nu ai familie sau prieteni în zonă. Pentru că sărbătorile sunt sărbători, şi lasă oraşul pustiu, cu palida excepţie a zonelor turistice.
Lucrezi în oraş şi trebuie să cumperi cadouri de sărbători? Îţi iei o zi de concediu în timpul săptămânii sau alegi lupta dreaptă de la casieriile magazinelor deschise sâmbăta. Pentru că şi vânzătorii de pretutindeni au exact acelaşi program ca tine - 9-18, cu varianta 10-19, care te ajută la fel de puţin pentru că, până ai plecat de la birou, toţi “au început să închidă”.
Nu pot să spun că mă omor cu firea după Viena. E un oraş interesant, populat, în majoritatea timpului, de oameni cu frica lui Dumnezeu, care n-ar munci duminica nici să-i pici cu ceară. Şi nici sâmbăta, dacă se poate… Am fost de acord cu Sorana pentru o nouă vacanţă la Viena pentru că mi-a promis o vacanţă liniştită; şi s-a ţinut de cuvânt. Dar nu despre vacanţă voiam să vorbesc. Ci despre Viena.
Cum românii au fost, de departe, majoritari din punct de vedere numeric de revelion, voi pleca de la premisa că mulţi dintre cei care citesc au fost la Viena măcar o dată. V-a frapat curăţenia oraşului? Aţi văzut vreodată grădinarii schimbând gazonul în centru, ca pe un covor (realmente!!)? Aţi văzut cum schimbă rondurile de flori? Pe mine toate astea m-au determinat, într-un final, să mă gândesc la bani. Nu sunt mercantil – gândul mi-a venit foarte târziu, şi nu oricum.
Nu îmi amintesc cum am facut de s-au aşezat stelele astfel ca eu să plec în Olanda de ziua mea, dar mi s-a confirmat din nou că în viaţă toate se întâmplă cu un scop. Spun că nu îmi amintesc pentru că la început am oscilat între mai multe destinaţii şi m-am hotărât oarecum cu jumătate de inimă. Dacă înainte să plec eram încântată pentru că nu mai fusesem niciodată, atunci când am revenit eram tristă că plec şi fericită că am fost. Să trecem peste faptul că plecarea mea a coincis cu Ziua Aviaţiei, spaţiul aerian închis la Otopeni şi o întârziere de patru ore. Important e ce am vazut şi am trăit acolo. Ca mic pr-ist am apreciat organizarea şi infrastructura dezvoltată încă de la aeroport. Recunosc, nu e ceva caracteristic doar lor, dar a fost un impact pozitiv.
