Am rămas în urmă cu posturile în ultima vreme, dar au avut fetele grijă să compenseze. La ultima discuţie cu starurile presei economice internaţionale, problemele noastre erau legate de responsabilitatea asupra informaţiilor incorecte şi de perioada de documentare. Intuitiv, ştiam că presiunea timpului - accentuată şi mai mult de online - reduce la minimum, sau la zero, timpul de documentare şi de verificare a informaţiilor. Şi atunci, ce te faci când informaţiile fierbinţi pe care le ai, eventual despre companii cotate la bursă, nu se verifică ulterior? Cine plăteşte? Chiar când e vorba despre ţara noastră, vedeţi că sumele nu sunt mici - titlurile de săptămâna asta arată că informaţiile grave despre o companie pot duce la variaţii ale cotaţiilor bursiere de sute de milioane. Şi nu de lei vechi, ci de Euro. Şi atunci, cum te descurci ca jurnalist şi ca om de PR în lumea marilor tranzacţii financiare?
Am rămas din facultate cu cuvintele profesorilor de scriitură şi de tehnici de colectare a informaţiei - trei surse distincte trebuie să confirme, dacă una spune într-un fel alta spune în alt fel ai 0 informaţie şi, prin urmare, nici o ştire, etc etc. Dar asta e istorie.
În ziua de azi, dacă ştirea arde, perioada de incubaţie variază între 10 săptămâni şi… ei bine, 10 minute! Verificare? Nu prea mai e timp… De fapt, după cum spunea editorul FT, orice ştire îşi pierde exclusivitatea în maximum 30 de minute, motiv pentru care a şi început să se discute despre “comoditizarea ştirilor” şi toate publicaţiile economice, cotidiane sau nu, se reorientează către analiză şi opinie pentru a-şi păstra diferenţele competitive.
Ce se întâmplă dacă apar greşeli? Mai ales din cele care costă bani? Nu prea mult într-o primă instanţă – orice gafă este prompt remediată, fără comentarii, dar eratelor le este rezervată secţiunea A2, chiar dacă ştirea care le-a stat la bază a ţinut pagina întâi. Multe, puţine (ideal cât mai puţine), greşelile trebuie recunoscute şi remediate prompt, recunoaşterea lor fiind – în opinia FT - un gest de consolidare a reputaţiei profesionale. Admiteau cu toţii că mitul jurnalistului infailibil s-a dus (cel al omului de PR infailibil nici n-a existat), aşa că lucrul cel mai bun e să ne cerem scuze când greşim în loc ascundem chiftelele sub preş, şi să mergem înainte cu ce-am mai învăţat unii de la alţii.
