Am văzut filmul săptămâna trecută în avanpremieră, mi-a plăcut maxim, deşi pe alocuri mi s-au strepezit dinţii la scenele cu colonia de animăluţe. Nu am timp acum să postez de ce şi cum mi-a plăcut filmul şi nu vreau să… fac un rasol… dar ţin să precizez că, aşa cum sugerează titlul filmului (RAT), “şoarecele” Remy este de fapt un şobolan!!!!Update! Revin, revin că nu pot să mă abţin! Am văzut filmul cu o bună prietenă, cu care am reuşit să batem mare parte din restaurantele bucureştene şi care, ca şi mine, are o pasiune pentru gastronomie şi în general pentru tot ce e foarte bun şi foarte frumos. Mărturisesc că am fost cam crispate să vedem şobolanii la ei acasă prin bucătării de restaurante, dar personajul lui Remy e atât de haios, de înduioşător, de neclintit în micile lui mari aventuri, încât nu poţi să-i rezişti. Remy trece prin foc şi satâr ca să salveze supa; e prins în dileme existenţiale când trebuie să fure frunze de prin vecini ca să prepare omleta; încearcă să-şi împlinească menirea de creator de gust şi nu nu nu nu vrea să-şi mănânce tot gunoiul din farfurie şi în general…
Filmul e realizat admirabil. Atât de admirabil încât e aiuritor. Sunt câteva scene în care şobolanul albastru cu botic roz şi lăbuţe atent spălate circulă prin ceva ce pare a fi peisaj parizian real, filmat şi nu desenat. Băieţii de la Pixar îţi arată şi ei în felul lor că, dacă vor, pot, iar ochiul tău aproape că acceptă personajul caricatural în decorul natural. Detaliile de desen sunt fabuloase şi sunt vizibile inclusiv în capturile care au devenit apoi ilustraţii pentru afişul filmului şi materialele de promovare. Cineva acolo - o echipă întreagă de fapt - trebuie să-l fi iubit mult pe şobolanul Remy ca să aibă atâta grijă de el.
Iar Hollywood-ul şi chiar personalităţile lumii gastronomiei au răspuns filmului. În varianta engleză, vocea lui Anton Ego, maleficul (cu măsură) critic este dată de Peter O’Toole, iar în varianta spaniolă înţeleg că-i dă glas chiar Ferran Adria, celebrul chef de la şi mai celebrul restaurant El Bulli. De fapt aici nici nu ştiu dacă restaurantul e mai celebru ca chef-ul sau nu dar nu contează.
O notă melancolică pentru Auguste Gusteau (foarte simpatic nume, oarecum în oglindă) - francezii au cunoscut doi mari chef-i care şi-au curmat zilele asemenea personajului din film: Vatel, pe vremea lui Ludovic al XIV-lea, şi în 2003, Bernard Loiseau. Filmul e un mic omagiu şi pentru ei şi o mică răzbunare pentru cei care i-au împins spre asemenea jertfe. Şi o sugestie - că în fiecare dintre noi se mai ascunde încă un copil. Într-unii e ascuns mai bine, în alţii mai puţin bine, dar în orice caz, când ajungi la copilul din tine, mai poţi să te schimbi, indiferent ce ai făcut şi cât timp a trecut de fapt peste tine.
