Doua blonde in Romania

Ca e praf in Parcul Izvor (mda, trebuia sa trecem in contract ca ne dorim sa dea si cu matura in centrul Bucurestiului). Ca n-are voce (pentru asta era suficient sa ascultati un CD, nu era nevoie sa veniti la concert). Ca e batrana (fapt care face ca performantele ei de dansatoare pe scena sa fie mai uluitoare, parerea mea). Ca nu e Michael Jackson. Si alte asemenea.

Pentru ca nu se poate abtine, Madonna a trebuit sa ne dea lectii anti-discriminare. Iar noi am pocnit-o romaneste si o tooot pomenim de cand ne-a parasit, inventand cele mai aberante motive, ca babele care continua sa te bombane si dupa ce ai incheiat de mult discutia.

Anastacia poate sa danseze pe cat de bine poate Madonna sa cante. Show-ul de aseara a fost praf, desi n-a fost in Parcul Izvor. Tinute aiurea si care nu o avantajau deloc, dansatori preocupati parca sa faca un demo pentru trupa Madonnei si nu sa respecte vreo coregrafie, sonorizare mult prea stridenta pentru o Sala Polivalenta nu tocmai plina si, asa cum ne-am obisnuit, mai mult letargica.

Dar Anastacia are o voce teribila, care face toti banii si, ca orice americanca de bun simt, si-a facut temele. Cum la romani nu merge cu lectiile de moralitate, sa incercam cu complimente gratuite si inecate in sirop. Ia sa vedem, se prind? Nuuu, cum sa se prinda? Se bucura!

Dupa un debut inecat (la propriu), la care sala (surprinzator) a reactionat bine, incurajand-o si lasandu-i o a doua sansa, Anastacia a umplut Sala Polivalenta cu vocea sa uluitoare si plina de umor (pot sa spun asta despre o voce?), expresiva, elastica, spontana si necenzurata. Instrumentele au parut sa fie in plus, desi instrumentistii erau exceptionali. Impresia ar fi fost mai puternica si mai curata daca ar fi cantat cap coada fara ajutorul lor. Si, la cum suna, cred ca ar fi fost capabila sa o faca fara mare efort.

Autopersiflandu-se, Anastacia a lasat purtarea de diva in cui si l-a invitat pe fericitul Adrian pe scena, la un dans, o poza si-un autograf, creand un moment amuzant (Adrian n-a ezitat s-o ia pe diva pe dupa umeri si, cu spatele la public, sa-si faca o poza cu ea ca turistul cu Mickey de la Disneyland) si surprinzator.

Greu - si credeti-ma - nu din vina ei, a ridicat sala in picioare si nu pentru mult timp. Venit la concert “cu locuri”, romanul nu se trezeste decat cand se da stingerea, preocupat sa ajunga primul la masina din parcare. Iar daca indraznesti sa intri in atmosfera si sa-i transmiti si tu artistului ca ai venit acolo pentru ca e un om viu pe scena si nu un CD intr-o combina, risti sa fii singur in demersul tau indraznet, sau sa-ti zica vreo cucoana (cum mi s-a intamplat la concertul lui Jean Michel Jarre) ca trebuie sa te asezi ca nu vede de tine (nasol, sunt inalta).

Pe scurt, stiu ca e intotdeauna mai simplu sa vezi paiul din ochii altora si ca e sport national sa arunci cu mizerie in vedetele de tot felul, locale sau internationale, care indraznesc sa urce pe vreo scena, dar n-ar fi rau cateodata sa ne mai uitam si in oglinda si sa ne gandim ca, afisand blazarea ofuscata cea de toate zilele riscam sa pierdem momente care nu se mai intorc si care, in loc sa fie scufundate in barfe mocirloase, ar fi putut sa fie de neuitat.

Sunt curioasa cati dintre cei care vorbesc acum despre concertul lui Michael ca despre un mare reper in istoria noastra (de pe vremea cand eram mai buni si mai inocenti si nu ne hlizeam cu titluri din tabloide si inca eram capabili sa ne bucuram) au comentat in ultimii ani si prezenta sau absenta nasului lui, prezenta sau absenta lui din lumea muzicala, detaliile sordide ale vietii si mortii lui. De ce despre morti numai de bine? Nu se poate si despre vii?