Fotoliul solistei, pe rotile, n-a fost la locul întâlnirii, saltul ei graţios s-a terminat cu o aterizare brutală şi inestetică la sol. O altă balerină - considerabil mai înaltă şi considerabil mai slabă decât partenera ei - şi-a luxat glezna şi a căzut în plin spectacol, fără să fi fost în mijlocul vreunui element de dans de maximă dificultate. Colegii ei n-au reuşit să se replieze şi au continuat să bântuie scena în zigzag, dând o nouă dimensiune balamucului care oricum înlocuise coregrafia.
Cu excepţia lui Volcikov, care a fost, realmente, strălucitor, toţi cei din jur erau ca nucile în perete, iar copiii din public nu ştiau dacă e cazul să aplaude frenetic - cum făceau unii dintre spectatori - să râdă sau să dea din umeri nedumeriţi - cum făceau alţii - nu prindeau sensul poveştii din care decorul lipsea aproape total şi aşa mai departe…
Am convenit, cu vecinii de rând, că Opera Română a prezentat, de-a lungul timpului, spectacole net superioare; că impardonabilele bâlbe pe care le vedem pe scenă nu sunt o iluzie optică şi că vom fi mai circumspecţi cu toţii data viitoare, la spectacolul cu “Lacul lebedelor”. În sensul că vom lipsi - motivat.
s-ar fi putut numi reprezentaţia de duminică seara, cu baletul Teatrului Balşoi din Moscova, pentru că “Spărgătorul de nuci” nu era în nici un caz. Din cei 65 de oameni pe care organizatorii s-au mândrit că îi aduc pe scenă (o scenă neîncăpătoare şi sărac decorată), unul singur, Alexandr Volcikov, ne-a amintit că asistăm la un spectacol al Baletului Rus, în rest, vorba Ralucăi, puteai să juri că eşti la o serbare a liceului.