Fotoliul solistei, pe rotile, n-a fost la locul întâlnirii, saltul ei graţios s-a terminat cu o aterizare brutală şi inestetică la sol. O altă balerină - considerabil mai înaltă şi considerabil mai slabă decât partenera ei - şi-a luxat glezna şi a căzut în plin spectacol, fără să fi fost în mijlocul vreunui element de dans de maximă dificultate. Colegii ei n-au reuşit să se replieze şi au continuat să bântuie scena în zigzag, dând o nouă dimensiune balamucului care oricum înlocuise coregrafia.
Cu excepţia lui Volcikov, care a fost, realmente, strălucitor, toţi cei din jur erau ca nucile în perete, iar copiii din public nu ştiau dacă e cazul să aplaude frenetic - cum făceau unii dintre spectatori - să râdă sau să dea din umeri nedumeriţi - cum făceau alţii - nu prindeau sensul poveştii din care decorul lipsea aproape total şi aşa mai departe…
Am convenit, cu vecinii de rând, că Opera Română a prezentat, de-a lungul timpului, spectacole net superioare; că impardonabilele bâlbe pe care le vedem pe scenă nu sunt o iluzie optică şi că vom fi mai circumspecţi cu toţii data viitoare, la spectacolul cu “Lacul lebedelor”. În sensul că vom lipsi - motivat.