Am asistat azi fără să vreau la o conversaţie între mai mulţi colegi din mediul bancar - subiectele obişnuite: vacanţe, Revelion, românii în străinătate, reclame. Toate bune şi frumoase până când, discutând despre un spot al concurenţei, una dintre femei a mărturisit că nu l-a văzut. “Nu l-am primit pe mail” “Bine, dar a fost o grămadă la televizor” “Da, dar nu ştiţi că ea nu are televizor” “Nu ai televizor?????” “Nu, nu am televizor de opt ani.” “????!!!???!” “Da de ce?” “Aşa am vrut eu” “Şi ce faci seara acasă?” “Păi ce, credeţi că n-am ce face? Citesc, gătesc, mă ocup de ai mei…”Între 18-35, zona urbană, educaţie superioară, venituri medii şi peste şi o decizie care o scoate din target de peste 8 ani. După 8-10 ore de lucru cu calculatorul, cu opţiunea cinematografului şi cea (ades ignorată) a teatrului, cu Internetul după noi tot timpul, cu radioul în maşină şi căştile de la IPod în urechi, cu o mulţime de cărţi în librării şi reviste pe tarabe, dacă stau bine să mă gândesc, chiar nu-ţi mai rămâne loc pentru televizor. Am introdus o mulţime de noi căi de comunicare în ultima vreme şi n-am lăsat la o parte nici una. Activ şi pasiv, comunicăm în fel şi chip, iar ziua a rămas tot de 24 de ore şi de muncit ceva vreme tot trebuie să muncim…
Nu pot spune că decizia mileniului a unei funcţionare într-o bancă, pe post de mid management, nu m-a luat prin surprindere, deşi îi întrevăd motivaţiile. Mă surprinde şi mai mult consecvenţa ei. Şi mă surprinde faptul că - iată - există asemenea decizii, mult mai drastice decât ne-am aştepta. Oameni care nu numai că refuză să mai utilizeze activ un mediu de comunicare - considerat, de altfel, foarte atractiv - ci renunţă la el cu totul. Ooops!
