Dar nu despre asta voiam să scriu azi, ci despre acţiunile post-criză. Unii le numesc post-mortem, dar asta sună a ceva de genul „operaţia a reuşit, pacientul e mort”. Şi totuşi, ce se întâmplă după ce o criză majoră a trecut, indiferent de impactul şi rezultatele pe care le-a avut? Din experienţa mea, e uluitor cât de repede şi bine se revine la „căile bine bătătorite” de dinainte de criză. Am citit pe undeva că durerea nu lasă amintiri. Pur şi simplu, creierul refuză să-şi amintească durerea. Îţi aminteşti că te-ai simţit rău, eşti sigur că te-a durut, dar nu poţi să reproduci filmul durerii.
Cam aşa se întâmplă şi în multe companii după situaţiile de criză. Are loc o şedinţă, se face o trecere în revistă a perioadei recent încheiate şi se decide cum şi ce trebuie făcut mai bine data viitoare, dacă, Doamne fereşte, s-o mai întâmpla. În rest, s-auzim numai de bine, ne aşezăm din nou la drum. La drumul de dinainte. Spuneam că în multe companii se întâmpla asta. Dar nu în toate. Unele iau decizii curajoase şi lansează serii de programe de CSR, vopsesc biserici şi repară grădiniţe sau ajută bătrânii să treacă strada. Nimic rău în asta, dar oare nimeni din acele companii nu se întreabă dacă nu cumva răspunsul lor, venit în urma unei crize, nu e privit de publicuri ca un simplu exerciţiu de ipocrizie?
Bine, veţi spune, şi ce propui? Ca de obicei, propunerile sunt greu de făcut la modul general. Dar aş încerca o sugestie către acei manageri care se întorc atât de uşor în timp – dacă ceva n-a mers, schimbă, repară, ia atitudine! În general, asumă-ţi partea de responsabilitate şi ai curajul de a schimba întregul comportament al companiei, nu numai cel legat de comunicare. Nu e simplu şi, în mod cert, nu e comod. Trebuie să cadă nişte capete, trebuie schimbate mentalităţi.
Dar a recunoaşte, intern, că a trecut o criză, şi a insista să înveţi din ea toate lecţiile pe care ţi le predă e un prim pas. Dacă totul se întoarce pur şi simplu la matcă - uf ce bine c-am scăpat - e doar timp şi efort pierdut. Sigur, e o repetiţie bună pentru data viitoare. Care va veni, cu siguranţă, atât timp cât mergem înainte ca înainte.
