Sunt un MARE amator de cafea Starbucks. Atât de mare, încât am ales destinaţii de vacanţă bazat pe existenţa, sau nu, a lanţului american în respectivele oraşe. Barcelona, Paris, Atena, Viena, Londra… Şi acum, când stau pe terasa cafenelei din Bucureşti, am senzaţia ciudată şi plăcută că sunt în vacanţă. Ce mai, am fost, şi continuu să fiu, încântat că, în sfârşit, grecii de la Marinopoulos au descoperit România. Dar încântarea e dată NUMAI de cafea. Care nu e nici grecească şi, mai ales, nici românească. În rest, totul, cu excepţia interiorului standard de Starbucks, degajă o atmosferă cu adevărat balcanică.
Primul şoc, în prima zi, care de fapt era, cred, a doua de când se deschisese cafeneaua. Am descoperit cel mai aglomerat Starbucks pe care mi-l aduc aminte. Dar nu, cum v-aţi aştepta, plin de clienţi. Deşi nu erau puţini. Era plin dincolo de tejghea. Vreo zece persoane dansau într-un haos total, luau comenzi şi strigau unii la alţii, spălau căni şi pahare, se călcau pe picioare. Rezultatul final nu era nici pe departe o mai servire mai rapidă, ci un balamuc de nedescris. Dar, după cum mă aşteptam, s-a rezolvat. Era doar prima zi şi probabil încercau să pregătească cât mai mulţi oameni în cât mai scurt timp.
Acum nu mai e balamuc. E linişte dimineaţa, când merg în fiecare zi să-mi beau cafeaua. Şi personalul excedentar nu mai e în spatele tejghelei. E pe terasă, la o cafea şi o ţigară, în timp ce aproape toate mesele stau nedebarasate şi scrumierele rămân pline de resturi de ţigări. Probabil că nu şi-au terminat training-ul şi trebuie acum să savureaze diversele arome de cafea, ca să ştie ce vor vinde într-un viitor nespecificat.
Dar, în sfârşit, toate aceste mici amănute trebuie trecute cu vederea, pentru că, nu-i aşa, suntem în România. Şi îmi aduc aminte şi acum că a trebuit să comand, aproape pe litere, un Caramel Macchiatto cu un extra shot de espresso, undeva în America. Cel puţin în Bucureşti vorbim aceeaşi limbă şi obţin cafeaua dorită mai repede. Chiar dacă trebuie să repet comanda de vreo trei ori, în medie. Probabil am o problemă de dicţie, de care nu mi-am dat seama.
După cum spuneam, sunt MARE amator de cafea Starbucks. Şi îmi place şi ideea că, plătind atât de mult pe o cafea, ajut o parte din Africa. Vorbim de crescătorii de cafea, după cum am aflat din pliantele Starbucks, traduse în româneşte şi tipărite în Grecia. Aşa că, în fiecare dimineaţă, îmi petrec timpul sorbind din cafea şi imaginându-mi turme întregi de arbori şi boabe de cafea alergând libere prin savana africană, în Rwanda. Sau Ruanda? Nu contează, imaginea are o măreţie greu de egalat. Citind despre crescătorii de cafea, parcă vezi africani călare, cu lasso-ul la şaua calului, mânând turmele de cafea pe dealurile Rwandei, sau Ruandei. Doamnelor, domnilor de la Starbucks, agenţii de PR sau publicitate, nu mai pociţi sărmana limbă română. Căutaţi în dicţionare și veţi găsi cuvântul „cultivatori” de cafea. Poate vă dă o idee… Şi mai am o singură observaţie – „sosul” de caramel mânjeşte. Dacă îl înlocuiţi cu „sirop” de caramel, va ieşi cu siguranţă un Caramel Macchiatto adevărat, de la Starbucks.
În rest, rămân un MARE amator de cafea Starbucks. Şi voi continua să merg în fiecare dimineaţă să beau o cafea. La urma urmei, ideea de turme de cafea zburdând libere nu-mi displace de loc…
