Industria ospitalităţii, adaptată şi reinterpretată

E luată comanda, se face bonul, se plăteşte cu cardul, se caută POS-ul, se găseşte, se verifică să ne asigurăm că are toate găoacele de introdus cardul. Are, ca atare, se introduce cardul, de face plata. Să fi trecut cele cinci minute? Aparent nu, datr fiind faptul că salatele nu erau gata. După alte 10 minute, o colegă adună comanda, s-o pună pe tavă.
- Lasă, că mă ocup eu, zice cealaltă angajată care luase comanda (după încă 7 minute, timp în care ea servea şi alţi clienţi, iar colega săritoare stătea degeaba, s-a şi întâmplat).
Cine şi-ar fi putut imagina că două amărâte de salate se cumpără în 25-30 de minute de la KFC, într-un oraş din România, să zicem Brăila, deşi nu era sub nicio formă aglomerat?

Restaurant cu specific turcesc, patron şi parte din angajaţi turci, undeva în România. Mai mult sau mai puţin acelaşi număr de clienţi ca la KFC-ul din Brăila (pe care îl voi păstra mereu în memorie), ora prânzului.
Luat comanda – trei feluri de mâncăruri, de zeci de ori mai elaborate decât salatele de tristă amintire. Maximum şapte minute mai târziu toată mâncarea era pe masă. Nimeni nu s-a enervat, toată lumea a fost multumită. Preţul a fost similar cu cel de la fastfood, pastrând, evident, proporţiile.

Două atitudini diferite, două culturi diferite, o afacere care merge de mulţi ani şi una care se “plimbă” dintr-un centru comercial în altul, dar “dacă n-are lumea bani…nu merge, domnule, nu merge”. E drept, nu merge, dar nu pentru că n-ar fi bani, ci pentru că toate regulile impuse de amintitul fastfood la nivel mondial sunt ignorate cu graţie de angajaţi care se încăpăţânează să demonstreze că productivitatea muncii în România nu poate să fie similară cu cea din Vest. Şi vin “cotropitorii” străini să ne demonstreze că putem şi ştim să muncim, cu condiţia să jucăm după reguli, nu să le reinterpretăm.