Aceasta nu este o cronică de film – chiar dacă Nuovo Cinema Paradiso (în varianta sa scurtă, care a luat Oscarul, dar de-abia aştept să văd şi creaţia originală), în regia lui Giuseppe Tornatore, m-a impresionat în fiecare minut, chiar dacă muzica este specială, iar actorii mi-au plăcut la nebunie.Da, e banal de adevărat că timpul îşi lasă amprenta pe tot/ţi, dar parcă nu resimţim asta mai dureros decât atunci când vedem că oamenii dragi ai copilăriei noastre sau lucrurile pe care le ştiam de-o viaţă, dispar sau se degradează. În astfel de momente se mai întâmplă ceva, brusc ne dăm seama că suntem oameni mari. Când a dispărut bunica mea, apoi, mult mai târziu, bunicul, înţelesul lui „niciodată” s-a dezvăluit altfel decât până atunci. Nimic nu avea să mai fie la fel niciodată – un cuvânt ce nu dă alternativă, orice am face nu mai stă în puterea noastră să schimbăm ceva.
Atunci au ieşit la iveală, de-a valma, amintirile care existau undeva în sertăraşele ascunse ale minţii, dar pe care nu le mai ştersesem de praf demult. Ele – amintirile – au legătură cu soarele de vacanţă, atunci când mă trezeam vara şi, după poziţia sa în curte, îmi dădeam seama cât este ceasul, cu serile lungi afară, la adăpost de căldura zilei, cu munţii de zăpadă pe care bunicul meu făcea trepte ca să pot să-i „escaladez”. Şi mai au miros de ceai de tei, de ciorbă cu borş de casă, pregătită sâmbăta de bunica, de pâine şi biscuiţi de casă şi de banane verzi – pentru că se găseau cu greu pe vremea aceea. Şi multe, multe alte lucruri...
Gata cu nostalgia, cred că cele mai înţelepte vorbe pentru astfel de momente sunt, din nou banalele, „nu plânge că s-a terminat, zâmbeşte că s-a întâmplat!” Chiar dacă nu imediat după ce conştientizezi o pierdere, după o vreme chiar poţi să zâmbeşti, cu drag şi dor, dar fără amărăciune.
Şi chiar dacă aceste rânduri nu au fost o cronică de film J, dacă nu l-aţi văzut, vă recomand din suflet Nuovo Cinema Paradiso! Vă pune pe o mulţime de gânduri, e frumos şi emoţionant, pur şi simplu!
