E ora 00:37 cand ma asez sa scriu aceste randuri. De obicei, atunci cand nu ma joc, la ora asta sunt demult departe de calculator. Numai ca de data asta n-am putut sa astept dimineata. Pentru ca este pentru prima oara cand vad un film de doua ori la rand. Ma rog, nu chiar la rand, pentru ca intre cele doua vizionari am vazut si DVD-ul “bonus” cu realizarea filmului.Si e si mai surprinzator pentru mine ca am acum doua filme ale aceluiasi regizor/producator pe care le iubesc. Si la care am plans fara jena! Marturisesc ca desi m-au impresionat, filmele lui Chaplin nu au reusit niciodata sa ma faca sa inteleg sintagma “rasu’plansu’” care le era asociata. La nivel intelectual imi era oarecum clar, dar ceva lipsea intotdeauna si mereu aveam senzatia ca am asimilat sintagma oarecum mecanic. Charlot e un personaj tragic, comicul de situatie nu face altceva decat sa sublinieze tragismul micului vagabond oarecum mereu in afara lumii din jurul sau.
Dar nimic, nici chiar avertizarea Soranei, care a vazut filmul inaintea mea, nu m-a pregatit pentru avalansa de memorii, senzatii si sentimente pe care mi le-a generat, in mai putin de o jumatate de ora, poate cel mai bun film pe care l-am vazut vreodata.
CONCERTUL, de RADU MIHAILEANU. O capodopera pentru toti cei care au trait in doua lumi suficient de mult pentru a o intelege pe a doua si a nu o uita pe prima. Pentru toti cei care au simtit la un moment dat ca nimic nu se va schimba si ca blestemul unei lumi imobile ii va urmari pentru totdeauna. Si pentru cei care au reusit sa pastreze in sufletul lor acea urma de speranta, ca poate, totusi, candva, lucrurile pot fi altfel si ei pot fi ei insisi.
Mi-e dificil sa trec in revista tot ce mi-a placut la film. Scenariul si dialogurile merita, ele insele o discutie. Modul in care toate personajele sunt urmarite si dezvoltate trece neobservat la o prima vizionare, pentru simpul motiv ca finalul, CONCERTUL, lasa o impresie atat de puternica incat cu greu iti aduci aminte de restul filmului. Iar faze care nu anunta nimic (oh!, frumoasa limba de lemn a comentatorilor sportivi) se transforma in lovituri de teatru. Si razi. Si plangi.
Pentru toti cei care isi aduc aminte de umilintele traite vreme de zeci de ani si pentru toti cei care inca se mai indoiesc de propriile lor forte de a reusi: uitati-va la CONCERTUL lui Radu Mihaileanu. Uitati-va la film cu sufletul, ascultati muzica si veti intelege, sper, de ce m-am hotarat sa scriu la ora asta un post despre film.
Si pentru ca am pomenit de doua filme, al doilea e un film ca un mar mancat cu tot cu samburi. Dulce-acrisor pe tot parcursul sau. Si atat de amar la final, ca te face sa nu vrei sa-l mai vezi vreodata. Pentru ca TRENUL VIETII e un film cu final neasteptat. O trezire la realitate fara drept de apel. CONCERTUL, pe de alta parte, te lasa sa crezi ca daca vrei cu-adevarat, poti. Dar nu vorbele goale de continut ale propagandei de orice fel. Pur si simplu trebuie sa VREI si atunci POTI. Totul.
