Nu stiu cum stau lucrurile in ziua de azi, dar pe vremea mea, scoala era tare timpita. Pentru materiile creative, stiti voi desen, muzica, trebuia sa te remarce vreun profesor blazat si obosit, sa-ti descopere harul de la 4 ani si sa-i convinga pe ai tai ca ai putea sa-ti castigi existenta din asa meserie ciudata cum ar fi cea de pictor sau de muzician ca sa se intample ceva artistic in viata ta. Daca nu, nu. Pe la 8-9 ani, cand erai deja mare, puneai cruce oricarei indeletniciri creative si te indreptai voios catre cele doua optiuni ale vietii tale - mate/fizica sau uman.Mi-a luat multa vreme sa descopar, citind o gramada, ca nu toate geniile artei s-au nascut genii, ca majoritatea au fost trimisi in ucenicie sa amestece vopsea si sa spele pensule pentru maestrii vremii si ca le-au trebuit si lor cativa ani de munca doldora de esecuri pana sa devina ceea ce au ramas. Dar asta, la noi, nu se spunea in scoala, unde ti se dadea peste degete daca n-o pictai pe Mona Lisa din tempera. Orele de desen au fost intotdeauna un chin pentru mine - timp in care ni se acorda atata libertate sa gresim, incat asta faceam, invariabil, timp in care ne plimbam cu borcanele de iaurt mizerabile si guasele de trei parale care ti se regaseau la final de ora mai degraba pe uniforma decat pe coala de desen. Timp in care, daca ratai o linie, trebuia s-o iei de la capat, pentru ca o capodopera, nu-i asa, se face cursiv in 45 de minute…
Asa de tare m-au speriat orele de desen din scoala, ca prin liceu, cand am inceput intr-o vacanta sa desenez din senin portrete, eu care nu depasisem in viata mea faza de smiley, nu i le-am aratat profesoarei de desen. Deja facusem alegerea - mate/fizica, uman - uman. Voiam sa fiu medic, ha ha.
Au mai trecut inca niste ani buni pana cand am decis, citind si povestile lui Gladwell din Outliers, ca e cazul sa mai dau o sansa picturii. De data asta nu ca decizie de viata profesionala, ci ca decizie de viata personala. Merg la cursuri de trei saptamani, am o profesoara de varsta mea, nu plec de langa sevalet doua ore sau pana nu lesin (nu pot sta in picioare nemiscata multa vreme), whichever happens first, si vorbim la fel de mult cat desenam. Totul capata alt alt alt alt sens, e frumos si curat si colorat si nu meschin si mizerabil si la norma.
Una dintre cunostintele mele, auzind de noua mea preocupare “excentrica” a scapat intrebarea pe care o anticipam “da’ ai talent?” Asa am constatat ca de fapt nici nu-mi pasa, si nici nu conteaza. Am descoperit ceva ce-mi placea sa fac, ceva ce am fost incurajata toata viata sa las balta, iar ucenicia cu mintea si sufletul omului matur e o experienta extraordinara.
Morala? Daca ati lasat in urma vreo inclinatie artistica pe care altii au incercat sa v-o smulga in copilarie, reveniti la ea. Chiar daca nu veti reusi sa-i surprindeti pe altii, sunt sanse bune sa va surprindeti pe voi insiva.
