Toţi copiii vor să devină adulţi, iar când dorinţa le este împlinită tânjesc după copilărie. Este un adevăr pe care l-am băgat de seamă abia în facultate, atunci când l-am studiat pe Creangă, cine ştie, vorba aia clişeu - cunoaşte. Părinţii sunt cei care îi încurajează să se dezvolte şi majoritatea persoanelor apropiate îi întreabă ce îşi doresc să devină când vor fi mari. Zilele trecute am citit o ştire despre Suri Cruise care poartă tocuri de la 3 ani şi mai mulţi designeri se înghesuie acum să relanseze moda pentru copii.Aproximativ la fel de anecdotic stă treaba şi cu munca, cred că teoria asta se poate aplica mai multor meserii; în cazul meu, relaţiile publice. Dacă eşti proaspăt absolvent, atunci când intri într-o agenţie, normal că vei fi junior. Cineva încerca să explice în ce constă treaba facută de un începător într-o agenţie de PR şi argumenta cu foc cum că un junior face taskurile de care fug cei mai mari, în capul unui junior se sparg toate borcanele şi, scuzaţi franceza, în fundul lui se opresc toate şuturile.
Evident, persoana respectivă nu folosea cuvintele mai sus menţionate, dar cam asta era ideea. Aş fi ipocrită dacă nu aş recunoaşte că avea parţial dreptate, e greu să fii mic, exact ca şi în copilarie, nu poţi să faci lucrurile pe care ţi le doreşti şi oh, da, cât mai tânjeşti să devii mare. Dar am o informaţie surpriză pentru cei care vor să fie o Suri Cruise, pe tocuri de la o vârstă prea fragedă: e nasol să cazi de pe tocuri (adică de la înălţime), te poţi lovi tare. Şi dacă porţi pantofi care nu se potrivesc cu vârsta s-ar putea să ai nişte probleme în ceea ce priveşte dezvoltarea aromonioasă. Ca să nu mai spun ca e mare pacat să sari peste etape, fiecare are farmecul ei. Aşa că lasă mai bine să vină timpul când eşti apt(ă) să porţi pantofi cu toc.
Mai multe persoane care nu ştiu prea bine cu ce se manancă relaţiile publice m-au întrebat în cât timp devii senior. Cum aş putea să răspund la o asemenea întrebare? Aşa cum spuneam mai sus, şi eu la rândul meu mi-am dorit să devin mare şi stăpână pe viaţa mea, dar acum când privesc înapoi mă bucur că părinţii au avut grijă de programul meu şi m-au protejat cât mai bine. E aceeaşi poveste şi cu munca: devii mare în momentul în care eşti suficient de matur şi acumulezi experienţa necesară.
Ceea ce vreau să spun aici este că fiecare etapă este un pas înainte în evoluţia fiecărui individ. Experienţa îşi spune cuvântul atât în viaţa profesională cât şi în cea personală. Până acum am învăţat şi din vorbe duioase şi the hard way. Recomand celor care îşi aleg meseria asta, şi o spun eu, om mic, să aibă răbdare şi nervi puternici. Good things happen to those who wait!
