Am ezitat mult pana sa scriu postul pe care il cititi acum. Din doua motive: a trecut un an de cand am scris ultima data pe blog si, acum, subiectul este unul important. Inca am emotii, dar The Power of Storytelling 2012 a fost de departe cel mai frumos eveniment la care am participat in ultima perioada. Trebuie sa le transit felicitari celor de la Decat o Revista! Au reusit sa aduca in Romania niste oameni minunati, care timp de cateva ore (nici nu stiu cate, timpul parca a zburat) ne-au purtat de la chicoteli la ras in hohote, de la lacrimi la zamebete pline de optimism. Nu am mai simtit demult asta. Cu regret va trebui sa spun ca am fost doar in prima zi, dar Jacqui Banaszynski, Chris Jones, Mike Sager, Starlee Kine si Travis Fox mi-au reamintit ca vreau si trebuie sa fiu un om mai bun.

Exista cateva branduri pe lumea asta, care reusesc sa imi faca viata mai frumoasa zi de zi. Nu le-am clasat niciodata din punct de vedere al valorii financiare. Asemeni Soranei, consider ca e mult mai eficient sa strangi bani, pentru ca mai apoi sa ii investesti intr-un obiect de calitate. Mac’ul meu alb, de acasa, pe care mi l-am dorit enorm, este un exemplu foarte bun. Il am de patru ani si functioneaza perfect. Am fost si tachinata in legatura cu el, dar eu ma incapatanez sa nu il schimb. Si el se incapataneaza sa raspunda nevoilor mele. Chiar fara proteste. Este aproape un prieten si spun asta pentru ca a calatorit cu mine prin multe locuri, m-a ajutat sa pregatesc examene si licente, mai apoi comunicate si rapoarte. De ceva vreme l-am personalizat cu o husa rosie foarte draguta.

In urma cu putina vreme, un cunoscut m-a rugat sa indrum pe cineva care nu era din Bucuresti catre un centru comercial. Primul impuls, pe care l-am si urmat, a fost sa ii indic un loc care sa aiba o oferta generoasa, de unde sa poata face o selectie. Evident, aproape de mijloace de transport in comun. Ei bine, surpriza. Reactia a fost neasteptata, nemultumirea fiind generata de faptul ca nu am sugerat un loc mai apropiat, unde oferta era muuult mai slaba. Nevoie de protectie sau subestimare? Oricum ar fi fost, m-a infuriat.

De multe ori sunt împrăştiată, dar o recunosc şi încerc să mă corectez. Cel mai adesea sunt repezită. Nu, nu la job, pentru că probabil mica mea experienţă în PR nu ar fi ajuns nici până în punctul ăsta. Pe biroul de acasa este o relativă dezordine, dar atunci când am nevoie de ceva, găsesc în doi timpi si mai putin de trei mişcări. Asta pentru sunt foarte atentă la detalii şi ţin minte foarte bine cam tot. Iar dacă mă înfurii, fac cea mai ordonată ordine. Dacă cineva crede că are de-a face cu o soacră, ei bine, vă înşelaţi. I’m way too young for that.

Atunci când eram mica si mergeam spre gradinita, treceam pe lânga Liceul de muzica George Enescu. Nu întelegeam foarte bine ce studiau elevii acolo dar mama mea a încercat sa îmi explice ca acolo se duc cei care cânta la instrumentele pe care eu le vazusem recent la Magazinul Muzica. Complicata treaba, cel putin pentru mine, care nu am avut niciodata talent în aceasta directie. Voi recunoaste un lucru normal pentru un copil de sase ani: muzica clasica mi se parea extrem de complicata si plictisitoare în comparatie cu ce auzeam la radio si televizor. Si pentru ca în perioada respectiva se difuzau la postul public de televiziune si concerte de muzica clasica, în mintea mea s-a facut o delimtiare clara între cele doua directii.

În urmă cu o lună şi mai bine mi-am dat seama că nu mă descurc foarte bine cu timpul meu liber pentru că mare parte îl iroseam inutil, hipnotizată de laptop. Şi pentru că experimentele sunt la mare căutare, m-am gândit să fac un test, subiectul fiind eu. Timp de patru săptămâni mi-am interzis orice contact cu tehnologia în afara programului de la birou. Spun tehnologia pentru în cazul meu este un lanţ al slăbiciunilor: laptop, ipod, aparat de fotografiat, ebooks. Evident că nu am stat fără telefon dar l-am folosit doar pentru telecomunicaţie. Am pornit la drum foarte optimistă şi pentru cârcotaşi voi mărturisi că aşa am şi încheiat.

Toţi copiii vor să devină adulţi, iar când dorinţa le este împlinită tânjesc după copilărie. Este un adevăr pe care l-am băgat de seamă abia în facultate, atunci când l-am studiat pe Creangă, cine ştie, vorba aia clişeu - cunoaşte. Părinţii sunt cei care îi încurajează să se dezvolte şi majoritatea persoanelor apropiate îi întreabă ce îşi doresc să devină când vor fi mari. Zilele trecute am citit o ştire despre Suri Cruise care poartă tocuri de la 3 ani şi mai mulţi designeri se înghesuie acum să relanseze moda pentru copii.

Nu îmi amintesc cum am facut de s-au aşezat stelele astfel ca eu să plec în Olanda de ziua mea, dar mi s-a confirmat din nou că în viaţă toate se întâmplă cu un scop. Spun că nu îmi amintesc pentru că la început am oscilat între mai multe destinaţii şi m-am hotărât oarecum cu jumătate de inimă. Dacă înainte să plec eram încântată pentru că nu mai fusesem niciodată, atunci când am revenit eram tristă că plec şi fericită că am fost. Să trecem peste faptul că plecarea mea a coincis cu Ziua Aviaţiei, spaţiul aerian închis la Otopeni şi o întârziere de patru ore. Important e ce am vazut şi am trăit acolo. Ca mic pr-ist am apreciat organizarea şi infrastructura dezvoltată încă de la aeroport. Recunosc, nu e ceva caracteristic doar lor, dar a fost un impact pozitiv.