Self-applied customer service

Nu vă faceţi griji, orice aş fi avut, mi-a trecut, m-am convins că serviciile amintitei companii au rămas neschimbate, ceea ce poate fi bine pentru nostalgici, şi că răstitul la fraierul plătitor din faţa ghişeului continuă să fie elementul de normalitate.

Concret, în calitatea mea de client plătitor al serviciilor de curierat de stat am avut şansa să îmi schimb părerea despre Poşta Română, datorită unei angajate extrem de binevoitoare, normale, cum vreţi să-i spuneţi. Doamna tocmai primise un pachet, ce-i drept voluminos, adresat mie şi (nu mint, jur, e poveste reală, am şi martori) m-a sunat să mă întrebe dacă nu cumva e cineva acasă, care să primească respectivul colet, nu de alta, dar dacă îl trimitea la oficiul poştal de care aparţineam, ocupa destul de mult loc şi, oricum, maşina care îl aducea putea să mai facă un kilometru până la mine acasă. Înainte să primesc vreun comentariu de la cititori - nu, coletele ca acela primit de mine nu se trimit acasă, ci la oficiul poştal, în conformitate cu taxele de livrare achitate.

Pe scurt, doamna realiza că, făcându-mi mie un serviciu, până la urmă îşi ajuta şi colegii săi, care nu mai erau nevoiţi să care prin oficiul poştal ditai coletul de vreo 30-40 de kilograme şi să ocupe jumătate din mesagerie cu el (pentru că sunt aproape sigură că Enache ar întreba, era vorba despre câteva articole de mobilier).

Despre asta îmi venea să scriu, aşa cum am spus, cu vreo lună în urmă - cum s-au schimbat serviciile şi la companii, instituţii de stat, cum încep să înţeleagă ce înseamnă customer service. Mi-a trecut, şi pe drumul cel bun m-au adus alte funcţionare ale aceleiaşi instituţii, într-una din serile trecute.

Atunci, aflându-mă eu tot la un oficiu poştal - doar am colaborat atât de bine anterior, am avut parte de oameni binevoitori, amabili etc - am asistat la un recital care mi-a smuls o lacrimă din nostalgie: ţipete la clienţi preţ de 10 minute care înlocuiau un răspuns calm de 30 de secunde, cinci doamne care se holbau în calculatorul închis, neavând pe nimeni în faţa ghişeului, şi una singură care lucra de zor şi la care, evident, era o coadă de 15 persoane, şefi care nu mai erau la 7 seara la muncă, pentru că “ce tot vreţi, au fost în tura de dimineaţă, e bine?!”

Pe scurt, tot recitalul care m-a făcut să cred că singura mea dorinţă în viaţă este să se privatizeze şi Poşta Română, poate or introduce şi cursuri obligatorii de customer service. Şi care m-a convins că doamna drăguţă care îmi făcuse un serviciu face parte din altă lume, şi să sper că, în ciuda crizei economice, îşi va găsi un post într-o altă companie care să o şi aprecieze pentru modul în care îşi “îndeplineşte atribuţiile de serviciu”.

Aaa, să  nu uit, am văzut că unele din firmele care lucrau cu instituţia din povestioara mea au decis să înceteze colaborarea cu aceasta. Nu ştiu care este motivul, însă sunt convinsă că oamenii care veneau să-şi achite, să zicem, factura de telefon mobil, erau sătui de porţia de impoliteţe pe care o primeau.