It's the end of PR as we know it - 1

În condiţiile în care noile tehnologii dau tuturor acces la comunicare publică, permit oricui să interacţioneze fără medieri şi fără restricţii cu oameni, organizaţii, companii, cine mai are nevoie de oameni de PR? Şi noi, care jubilam la auzul veştilor că bugetele de advertising vor fi redirecţionate către PR… noi care ne bucuram aflând de la marii specialişti de marketing că de fapt PR-ul e cel care construieşte brand-uri şi advertisingul e cel care le menţine, doar, în atenţia publicului…

De fapt, nu pot să nu-i dau dreptate lui Jeremy. Clişeu sau nu, it’s the end of PR as we know it. Tehnologia din spatele blogurilor e indiscutabil accesibilă. O constatăm noi, folosind-o cu entuziasm în ciuda faptului că orice casetă de dialog care ne apare pe ecran din iniţiativa computerului ne dă fiori. O constată Luca - blogul e singura lui formă de comunicare articulată. Ca orice tehnologie nouă, încântătoare, care ni se strecoară în programul cotidian, ea ni-i apropie pe cei care ne erau departe şi ni-i îndepărtează pe cei care ne erau aproape. Şterge graniţele între multiplele noastre identităţi sociale, între comunicarea pentru noi şi pentru lumea întreagă.

Dacă ne afectează aşa de mult ca indivizi - şi o spun într-un sens pozitiv - e clar că ne afectează în aceeaşi măsură ca instituţii. Şi atunci, rolul oamenilor de PR, în loc să se reducă, se redefineşte. Sigur că, în noul context, în care orice angajat poate - teoretic vorbind - să ia legătura cu un top manager prin intermediul unui blog, newsletter-ul de companie, cu subiectele sale cuminţi şi vorbele sale cântărite cu grijă devine superflu, desuet. În noul context, în care companiile şi organizaţiile nu mai sunt nişte structuri complexe şi greoaie, ci sunt personalizate, un dialog formal, controlat şi înţepenit nu face decât să încurce, în loc să ajute.

Dacă ne-am privit, venind în această meserie, drept o portavoce sensibilă, menită să propage mesajele care ni se dictează de undeva de sus, în urma unor interese comerciale, sociale, politice, interese de orice fel, e clar că începem să vedem norii adunându-se pe cer. Dacă, însă, ne-am asumat rolul de a sprijini companiile să comunice, de a le încuraja să găsească o formă de dialog cu toate publicurile lor - fie ele şi individuale - atunci cerul e senin, iar clişeul din titlu, departe de a fi o ameninţare, e o veste bună.

Dacă tehnologia propriu-zisă pe care trebuie să o stăpâneşti ca să te lansezi în blogosferă s-a simplificat, nu acelaşi lucru îl mai poţi spune despre conţinut. Dacă ai un blog personal, ideea e să fii tu însuţi - e un test de popularitate în care miza e mare numai pentru tine. Dar dacă prin blogul tău, ca şi prin tot ceea ce faci 10-12 ore pe zi eşti responsabil pentru faptele şi cuvintele unei organizaţii, e mai greu să găseşti o cale de a comunica rămânând tu însuţi. Miza e mare nu numai pentru tine, dar şi pentru cei pe care îi reprezinţi, pentru cei pe care îi cunoşti personal, pentru cei care te descoperă din prisma blogului. Chiar dacă eşti tu însuţi, eşti altfel pentru fiecare grup care te priveşte din perspectiva unei experienţe diferite cu tine sau cu compania ta.

Comunicarea, aşadar, se simplifică tehnologic, dar se complică la nivelul conţinutului - cere mai mult de la manageri: spirit, voce, personalitate, onestitate, deschidere, curaj, sânge rece. Iar de la noi cere servicii mai complexe, mai nuanţate, mai subtile - cere să fim mai aproape de cei care conduc companii şi organizaţii. Cere să ne schimbăm noi înşine registrul comunicării şi să-i ajutăm şi pe alţii să şi-l schimbe. Cere să înţelegem mai mult din afacerile clienţilor noştri şi să-i ajutăm să întreţină comunicarea nu ca pe un monolog, nu ca pe un dialog, ci ca pe un număr imens de dialoguri cu număr egal de interlocutori individuali.