În ultima zi, numărul de menţiuni ale numelui Ralucăi Stroescu indicate de o căutare Google a crescut de la 13.000 la 62.000. E subiectul pe care l-am întâlnit şi l-am discutat azi în toate cercurile, subiectul care i-a mişcat pe toţi cei cu care am vorbit. Primul impuls ca om de PR ar fi fost să tac din gură – e un subiect controversat, o criză. La limită, cinic vorbind, aş fi putut privi totul ca pe o oportunitate de business, în fond avem experienţă pe comunicare de criză. Dar înainte să fiu om de PR rămân om – şi ecourile pe care această tragedie mi le trezeşte sunt atât de vii şi de amare că nu pot să mă abţin. Contrar părerilor exprimate de alţii pe bloguri – nu mă îndoiesc, venite din proprie experienţă, mie nu mi s-a părut că expaţii au imprimat această nebunie în creierele noastre. Dimpotrivă, îmi amintesc o discuţie pe care am avut-o în miez de noapte, într-o parcare de la McDonald’s, când, încercând să înghiţim ceva de la singurul local deschis în Bucureşti la ora aia, fraternizând cumva în faţa oboselii fioroase, ascultam, clienţi şi agenţie, buletinul de ştiri. Erau veşti despre războiul din Kosovo. Iar unul dintre clienţi, un expat, ne-a zis „Voi realizaţi că oamenii sunt în război undeva foarte aproape şi tot ce ne obsedează acum pe noi e cum se vede un pantone pe plastic?”
Atâta lucru am realizat – dar pe vremea aceea, şi câţiva ani după – nu m-am prins că eforturile mele perfecţioniste sunt, pe cât de disperate şi autodestructive, pe atât de lipsite de miez.
Într-o asociaţie a workoholicilor anonimi aş putea spune „şi eu sunt Raluca Stroescu!”. La fel ar putea s-o facă mulţi dintre foştii mei colegi, mulţi dintre prietenii şi cunoştinţele mele. Cu toţii am privit răsăritul de soare de la birou vreodată, cu toţii am strâns din dinţi şi am mers mai departe în fiecare zi, gândindu-ne că putem trece râul prin vadul cel mai periculos, nouă nu ni se poate pune un cârcel.
Cu toţii am mizat pe „whatever doesn’t kill you makes you stronger”, ne-am îmbătat cu el încercând să demonstrăm şi să ne demonstrăm asta în fiecare zi, acumulând tot mai multe responsabilităţi, acceptând fiecare proiect nou cu resemnare, cu convingerea că, dacă nu-l facem noi, nimeni pe planetă nu-l va putea duce la bun sfârşit şi, de la un punct încolo, cu credinţa că vom greşi. Aşa plecam înfrânţi în fiecare dimineaţă la birou, acceptând că vom greşi, acceptând să plătim pentru greşelile noastre, acceptând să facem eforturi în plus ca să compensăm pentru greşelile noastre, acceptând că astfel amânăm alte lucruri şi că astfel vom greşi din nou şi din nou şi din nou…
Şi de luni încoace am aflat brusc că – whatever doesn’t kill you… may kill someone like you. De luni încoace îmi iubesc mai mult soţul şi îi sunt mai recunoscătoare şi, ziua şi noaptea, în cele mai ciudate momente, mă trezesc cu lacrimi în ochi. Am fost şi eu acolo, am acceptat şi eu mai mult, mult prea mult, nu neapărat pentru bani – asta e o explicaţie simplistă – ci pentru că aşa credeam că sunt regulile jocului. Pentru că uram să aud „nu eşti în stare”. Nopţi pierdute, kilograme pierdute, respect de sine pierdut, simţ al realităţii pierdut… Oricine mi-ar fi spus adevărul ar fi avut, şi, de altfel, a şi avut, de luptat cu mine. Pendulam între dezolare şi furie neputincioasă şi oricine mi-ar fi explicat că asta nu mai e formare, ci de-formare profesională ar fi primit acelaşi răspuns sec din partea mea – „taci din gură, n-ai cum să înţelegi şi n-ai cum să mă ajuţi.”
În nici un caz nu mi-aş fi imaginat că singurul mod în care pot câştiga acest joc dement este să arunc cărţile pe masă înainte să pierd toţi banii, şi să-mi încerc norocul în altă parte. Nu era posibil, nu era în ADN-ul meu.
Sună extrem? Vă asigur că e cât se poate de real. Sună patetic? Nu suntem patetici – ne e frică de patetisme, de asta am şi tăcut atât de multă vreme, de aceea am şi încercat atâta vreme să uităm şi să negăm malaxoarele din care, în fine, ne-am sustras sau ne-au sustras alţii. De asta suntem acum, dintr-o dată parcă, atât de mulţi, de uluiţi, de vocali, de amari, de trişti.
Morala nu e numai pentru cei care sunt în pragul epuizării ca să demonstreze că sunt în stare. Ci şi pentru cei care îi conduc. Whatever doesn’t kill you may kill someone else. Faptul că există supravieţuitori nu înseamnă că o carieră este un război. Faptul că noi am trecut în adolescenţa noastră profesională prin toate astea nu înseamnă că trebuie să le perpetuăm, ci că trebuie să le punem punct.
Nu veţi mai auzi veşti de la noi câteva zile. Toată lumea e în vacanţă până joi. Noi suntem pe aici pentru că Luca are nevoie de mâncare zilnic, dar cam atât.
Update - pe 28 aprilie, la o zi după ce am scris postul de mai sus, numărul de menţiuni afişate de Google la numele Ralucăi ajunsese la 160.000…
