De obicei astea sunt trei cuvinte pe care o femeie evită din toate puterile să le spună, pentru că sunt o implicită recunoaştere a faptului că e bătrână - că nu mai face parte din generaţia momentului, X, Y, W sau cum s-o mai numi ea, ci că face parte dintr-o altă generaţie, premergătoare, cu care “tinerii din ziua de azi” au destul de puţine în comun. Ei bine, puţin îmi pasă de conotaţiile obişnuite şi de zâmbetele în colţul gurii, adevărul e că, trăind într-o meserie care a crescut în România în zece ani cât altele într-o sută, pe vremea mea chiar era foarte altfel. Pe vremea mea - adică la momentul la care am absolvit eu facultatea - nu existau prea multe publicaţii de business - erau mai multe cele de limbă engleză decât cele de limbă română. Nu mai vorbesc de publicaţii care să se ocupe în mod special de media, marketing, publicitate, PR.
Pe vremea mea păstrai cu sfinţenie - dacă le apucai - listele printate o dată pe an, cu agenţii şi companii mari investitoare. Internet? Să fim serioşi. Pe vremea mea, nu exista să ai acces la Internet de la birou, şi nici prea multe internet cafe-uri nu erau în oraş. Iar dacă ajungeai la un computer cu acces la net, slabe speranţe să găseşti site-uri ale agenţiilor de comunicare.
Pe vremea mea aflai - după ceva vreme şi ceva eforturi - care e numele şi prenumele celor care conduc agenţii sau departamente de marketing. Nu ştiai cum arată, nu ştiai ce opinii au despre muncă şi viaţă, nu ştiai cum îşi gândesc politicile de angajare sau structura organizaţională. A trimite un CV în piaţă era mai mult decât o loterie, un fel de ruletă rusească în care exista riscul serios ca schimbarea să te ajute să dai vrabia din mână pierzând şi cioara de pe gard.
Pe vremea mea era vremea bârfelor, a basmelor şi legendelor populare despre agenţii şi oamenii din jurul lor - informaţii oficiale sau opinii direct exprimate, nici o şansă.
Pentru cei de azi - la final de stagiu academic - lucrurile stau cu totul altfel. Noi titluri de business apar în fiecare an, publicaţiile destinate pieţei comunicării, cu tot ce implică ea, au tot mai multe pagini. Se înfiinţează agenţii sub zodia comunicării - poţi afla tot ce-ţi trebuie despre conturile lor, despre oamenii lor, despre viziunea lor, poţi să-ţi testezi compatibilitatea pe internet cu multă vreme înainte de a te prezenta la interviu. Poţi şti despre viitorul tău şef mai multe decât poate el şti despre tine. Poţi alege să-ţi petreci anii de şcoală în locuri pe care să ajungi să le iubeşti, alături de oameni cu care orele de program să treacă fără să simţi. Îţi poţi dedica energia şi pasiunea şi entuziasmul pentru o meserie pe care abia o descoperi unei organizaţii care să te merite şi cu care să te potriveşti nu numai ca adresă şi nivel de salarizare.
Sunt foarte invidioasă pe cei de azi. Şi foarte deprimată să văd când cineva nu ştie să valorifice toate cele de mai sus. Nimic nu contează mai mult decât să-ţi găseşti locul tău, profesional vorbind. O carieră nefericită îţi poate face tot atât rău cât o căsnicie nefericită. După cum un parcurs profesional fericit îţi poate da curaj şi încredere în tine că poţi face orice vrei, că poţi ajunge oriunde vrei, că poţi fi oricine vrei.
