Acum vreo trei luni dacă mă întreba cineva ce părere am despre Sexy Back al lui Justin Timberlake răspundeam foarte simplu: BLEAH! Acum CD-ul lui Justin a transformat maşina mea într-o discotecă pe patru roţi şi-mi strică imaginea de om serios în ochii tuturor celor care mă întâlnesc în trafic. Culmea este că, dacă înainte refuzam cu obstinaţie fie să şi încerc să ascult respectivul album, l-am descoperit şi m-am îndrăgostit de el nu datorită performanţelor muzicale ale lui Timberlake, ci datorită celor cinematografice.Vorba lui Bruce Willis, minunat, ca şi Sharon Stone, într-un rol de câteva minute, „this story is about parenting”. Şi despre lumea adolescenţilor americani nu de azi, ci de acum câţiva ani, cu bani, găşti, hip hop, droguri, petreceri înecate în bere, vodcă şi margaritas, arme, fete, maşini, ierarhii indestructibile, gesturi care schimbă o viaţă sau mai multe.
Este America pe lângă care am trecut, mulţumesc frumos, de două ori, acum mai bine de zece ani. O Americă în care sărbătoarea majoratului, la 21 de ani, te poate duce direct în comă alcoolică sau la moarte. O Americă în care ca să mănânci un hamburger de la Mac împuşti vânzătorul în ochi, o Americă în care te trezeşti la 6 dimineaţa, ieşi în curtea casei cu un shotgun şi tragi în toţi cei care îţi ies în cale – 6,7 nefericiţi. Iar astea nu sunt fapte diverse pe care le-am găsit acum pe Net, ci câteva dintre faptele petrecute în orăşelul californian de vreo 6 mii de locuitori în care se afla şi campusul meu universitar.
Am văzut filmul mai întâi de una singură – uluită de scenele de la început, de limbaj, de mişcările de cameră, de atmosfera de petrecere bolnavă, şi incapabilă să mai folosesc telecomanda pe toată durata filmului, deşi când sunt stăpâna DVD-urilor şi ceva îmi pică greu la stomac prefer să trec mai repede peste acel ceva. L-am revăzut cu un grup de prieteni, care mai întâi, cunoscându-mă, s-au întrebat ce m-a apucat să-i oblig să vadă aşa un film, după care au tăcut din gură, lucru care nu le stă în caracter.
N-am de gând să vă povestesc filmul – nu e un film de sâmbătă seara, dar este o colecţie de performanţe actoriceşti cum rar mai vezi, are un ton încărcat de fiere pe care nu l-am văzut prea des în producţiile de la Hollywood, arată hopurile meseriei de părinte într-o lumină şi în nişte situaţii în care frustrările devin revolte şi de o parte şi de alta şi au rezultate devastatoare şi de o parte şi de alta.
Justin este sclipitor – departe de lumea lui Mickey Mouse şi de imaginea de pudel cu voce piţigăiată pe care mi-o formasem şi peste care am dat ERASE cu încredere. Rolul lui nu e moftul starului care s-a trezit să-şi lanseze un brand extension în lumea filmului, plictisit de cât de bine dă pe sticlă în video clipuri. Este realmente o performanţă, atât de mişcătoare şi de suprinzătoare, încât m-a convins, prin ricoşeu, să-i reconsider inclusiv creaţiile muzicale. Mergeţi, vedeţi şi comentăm!!
