Nu e nevoie să vă mai spun că publicul cel mai valoros şi cel mai educat din România are şi cel mai puţin timp la dispoziţie. În încercările noastre de a găsi nişte modalităţi de evaluare a muncii noastre mai apropiate de realitate decât de statistici şi formule, am ajuns la concluzia că mulţi dintre oamenii de top pe care îi vizăm cu toţii în industria de comunicare consumă presa gata “procesată” - prin intermediul monitorizărilor şi al buletinelor trimise fie de agenţiile de PR, fie de companiile de monitorizare.
Sunt cititori pe care cifrele de tiraj nu îi pot “vedea”, dar pentru care nici cifrele de audienţă nu sunt tocmai relevante. Ei nu citesc o duzină de publicaţii zilnic, ci o selecţie de materiale, care le vizează strict compania sau industria. Mai mult, într-un asemenea buletin, toate publicaţiile sunt “egale” - condiţiile grafice din lumea reală contează mai puţin, singurul fapt care poate stârni interesul e conţinutul materialului în sine. Iar singurul context e cel existent deja în mintea cititorului, referitor la gradul de credibilitate al publicaţiei. Deci, cum i-am putea “măsura” pe cititorii de monitorizări?
