L-am descoperit pe scenaristul american Aaron Sorkin cu câţiva ani în urmă, pe vremea când lucram ca ziaristă la un cotidian de mare succes. Atunci stăteam nopţile să prind pe nu ştiu ce post, după 12, serialul Viaţa la Casa Albă. Mi se părea la vremea respectivă, dar şi acum, una dintre cele mai bune şcoli de PR.Distribuţia este completată de CJ (Allison Janney), care are un rol episodic, în timp ce iubitul ei din West Wing, jurnalistul Danny Concannon (Timothy Busfield) îl întruchipează, în Studio 60, pe directorul show-lui.
Din păcate, aşa cum scria presa americană, serialul a avut un început slăbuţ, dar după primele episoade şi-a revenit. A fost, însă, prea târziu ca să îşi mai recupereze din telespectatori şi să câştige un rating care să determine NBC să facă şi o a doua serie.
Dincolo de rating sau de distribuţie, îl întâlnim pe acelaşi Sorkin din West Wing, cel care îşi scrie singur toate materialele şi îi lasă pe cei din echipa sa, angajaţi ca „scriitori” să facă cercetare sau doar să vină cu subiecte.
E drept, Studio 60 nu poate fi comparat cu West Wing – are alt format, se referă la lumi diferite. A păstrat totuşi câteva elemente comune, pe lângă distribuţie. Personajele par să reuşească să discute doar pe coridoare, în drum către o destinaţie oarecare. Disputele se rezolvă numai dând buzna în birourile la fel de mici şi pe alocuri aranjate similar cu cele din Viaţa la Casa Albă.
Un alt element comun îl reprezintă lecţiile de comunicare, strecurate prin nebunia construirii unui show de televiziune. Spre exemplu, comunicarea unui lucru la momentul potrivit. Într-unul din episoade, o echipă de scenarişti juniori reuşeşte pentru prima dată să scrie un sketch demn să apară pe TV. Doar că era despre o luare de ostatici, iar în seara cu pricina tocmai un asemenea eveniment se terminase prost, cu şase victime. Evident, respectivul sketch a fost scos din program şi înlocuit în 20 de minute cu „altceva”.
Un alt exemplu sunt peripeţiile lui Jordan McDeere (Amanda Peet), preşedinte NCB în serial, care se trezeşte cu o imagine de presă denaturată, determinată de „confesiunile” fostului soţ. Atunci un coleg îi explică „sunt două personaje diferite: tu în viaţa reală şi tu în ochii publicului”.
Dincolo de exemple, serialul este interesant şi dinamic şi merită văzut fie şi numai din nostalgie pentru dialogurile lui Sorkin şi actorii care le aduc pe ecran.
