Voiam de multă vreme să scriu un post despre Ţara lui Dorel, poate şi pentru că mă număr printre cei care urăsc respectiva campanie. Nu mă îndoiesc de eficacitatea ei comercială, dar am o problemă cu moralitatea ei şi cu mesajul social pe care îl transmite. Am întâlnit scene cu Dorel în viaţa reală. Nu o dată. De multe ori, finalul acestor scene nu e un packshot cu o sticlă de tărie. E un necrolog sau un diagnostic obţinut într-un spital de urgenţă. Sigur, ca spectatori, nu putem decât să ne amuzăm (!?!?) când vedem oameni care se electrocutează sub privirile şugubeţe ale colegilor; oameni care-şi demontează macaralele cu entuziasm şi fără cel mai vag instinct de conservare, aşteptând să le cadă braţul macaralei în cap; femei care insistă să intre cu maşina în parcarea subterană pe la intrarea pentru pietoni, care e dotată cu scări. Nu simţim nicidecum vreun impuls de a interveni - scena e previzibilă şi e prea tare ca să o întrerupem, nu? Gena noastră naţională ne cere să facem haz de necaz, ideal de necazul altuia.
Scene de tipul acesta mă îngrozesc, mai ales că ştiu cât de nocive sunt şi cât de greu se pot schimba asemenea comportamente pasiv-amuzate. Eroul naţional Dorel, decorat post-mortem de colegii săi cu o sticlă de tărie, că tare bine s-au mai distrat pe seama lui, e, pe cât de mare succes comercial, un eşec social. Sincer, de câte ori câte ceva îmi aminteşte că sunt în ţara lui Dorel, mă apucă depresia.
Ieri m-am întors în Bucureşti după o călătorie cu avionul la Cluj. Din motive de business, motive foarte agreabile de altfel, mă întorceam cu o pungă de cosmetice, unele pe măsura restricţiilor de călătorie impuse de liniile aeriene, altele nu. Cu tot regretul pe care orice femeie îl resimte când trebuie să renunţe la un demachiant bun, mă pregătisem sufleteşte să las pe aeroport flaconul de 200 de mililitri care încălca regulile transportului aerian în siguranţă. Pe aeroport nu comentez din principiu - cumva mi-a intrat în cap că orice măsură, chiar dacă pare absurdă, trebuie respectată or else.
Am ajuns, aşadar, resemnată la banda scanerului cu cosmeticele mele şi le-am explicat agenţilor că ştiu că nu sunt în regulă şi sunt dispusă (uf, la naiba!), să renunţ la demachiant. Toată lumea era uşor încurcată, nu ştiam unde anume trebuie să depun flaconul, când a apărut Raluca. Evident că am aflat cum o cheamă şi că este de la “protocol”, pentru că Raluca a întors aeroportul pe dos şi mi-a găsit două cutii şi o rolă de scotch cu care a insistat că trebuie să-mi împachetez cosmeticele ca să le dau la cală. Zis şi făcut. Demachiantul meu e acum la Bucureşti, unde sunt şi eu.
Colegele ei care mi-au povestit că e de la protocol comentau “Raluca are de toate, găseşte orice”. Mie mi s-a părut doar că Raluca avea foarte multă bunăvoinţă.
PS - Ena spune că Raluca purta “Angel”, parfumul lui Thierry Mugler. Şi că asta e semnificativ pentru poveste.
