Dacă titlul postului nu vă spune nimic, mie îmi aminteşte că sâmbătă, la Londra, am stat o oră şi jumătate la cinci metri distanţă de Kevin Spacey, care încingea scena teatrului Old Vic, alături de Jeff Goldblum şi de Laura Michelle Kelly într-o piesă semnată David Mamet. Probabil o să continuu să spun tot felul de lucruri cu sau fără sens în următoarele paragrafe, scuze, dar o asemenea experienţă te marchează rău. Unde să încep? Kevin Spacey este unul dintre actorii mei preferaţi, atât de preferaţi încât am constatat, citind prezentarea lui din pliantul care însoţea reprezentaţia, că i-am văzut aproape toate filmele. Pe un scenariu al lui Mamet, Spacey a mai evoluat, împreună cu o mulţime de mulţi şi mari alţii (Al Pacino, Jack Lemmon, Ed Harris, Alec Baldwin), în Glengarry Glenn Ross, un film alert, crud, trist, o explozie de caractere (nu comit nici o calchiere aici!). De la simpla colecţie de DVD-uri şi nenumărate vizionări ale lui American Beauty sau Swimming with Sharks, la 90 de minute live pe scena Old Vic e cale lungă - sâmbătă 22 martie a fost unul dintre acele momente pentru care te bucuri ca un copil şi care îţi rămân în suflet când stai la birou după ora 9 pm sau când ai de făcut o prezentare în 30 de minute.
Nu ştiam ce surprize pot avea din partea unui om capabil să treacă de la un personaj la altul în cadrul aceluiaşi film (vezi Se7en, American Beauty, The Usual Suspects), dar să-l vezi trecând de la o stare la alta pe parcursul câtorva secunde, să vezi entuziasmul, calmul, stupoarea, enervarea, desperarea, replierea, riposta, satisfacţia loviturii bine ţintite şi, în fine triumful argumentului “I told you so” şi din nou entuziasmul, calmul şi aroganţa rece, toate perindându-se pe faţa lui, sub ochii tăi, e ceva ce nu se uită.
Piesa e un joc de fantastică şi molipsitoare energie, cu un intermezzo Goldblum/Kelly menit mai mult să spargă ritmul şi să ne pregătească pentru scena finală. Spacey îl pune în valoare pe Goldblum, asumându-şi şi actoriceşte rolul de eminenţă cenuşie care fură scena stând în culise… Pe scurt, l-am reevaluat pe Goldblum în relaţie cu Spacey şi m-a încântat grozav relaţia celor două personaje, dar rămân fan Spacey.
Unul dintre blogger-ii britanici care posta un comentariu cu privire la piesă spunea că i-a lipsit telecomanda - că simţeai nevoia să revezi secvenţe, cadru cu cadru dacă ar fi fost posibil, doar ca să percepi complexitatea jocului lui Spacey. Am realizat, de asemenea, marea diferenţă dintre performanţele de scenă şi cele de cinema şi am aplaudat şi mai mult capacitatea celor doi de a se mula pe cerinţele celor două medii - underplay în film, “teatralitate” în teatru.
Dacă nu ajungeţi la Londra lunile acestea sau nu găsiţi bilete, cumpăraţi DVD-ul cu Glengarry Glen Ross - veţi avea acolo o mostră de energie semnată David Mamet şi îl veţi revedea pe Spacey jucând alături de Lemmon. Curios, acum el e cel comparat cu Lemmon de presa britanică…
Mă opresc aici cu multe mulţumiri Irinei, fără de care n-aş fi avut parte de un asemenea regal!!!
