Da, știu, e un subiect care a iscat deja controverse în cercul nostru restrâns (și vicios ar spune unii răutăcioși) respectiv presă-bloggeri-PR. Iar noi, oamenii de PR, ne ferim de controverse ca necuratul de tămâie. Sau mă rog, noi, cei care facem PR corporativ, se necesită mențiunea, pentru că în alte secțiuni ale breslei, cum ar fi PR-ul pentru vedete, controversa e pâinea cea de toate zilele. Și cuțitul, on top of it (sic!)Ca să pun lucrurile în context, iubesc limba română. Gramatica a fost una dintre materiile mele preferate la școală, iar într-a douăsprezecea, când mă pregăteam pentru admiterea la FJSC, colegii mei de clasă, viitori ASE-iști de altfel, se amuzau copios pe seama curiozităților gramaticale pe care le aflau de la mine și îmi spuneau că româna mea o să ajungă în ritmul ăla limbă străină pentru ei. Nu pretind că sunt vreun academician, încă mai am de învățat - plus că nici asta nu-i o știință exactă, există păreri divergente pe multe teme lingvistice - dar nu o dată mi s-a spus că sunt un grammar Nazi. Și da, uneori sunt, din respect pentru limba română.
Recunosc, judec oamenii (și) după cât de corect vorbesc sau scriu în română, mi se pare o chestiune elementară și de bun simț, nu ține nici de aptitudini, nici de vreo specializare. Ești dator să-ți cunoști limba, punct. OK, nu suntem toti lingvisti, oamenii cu alte preocupări în viață mai au scăpări, se mai exprimă nefericit, trecem peste. Dar când vine vorba despre oameni a căror profesie este comunicarea, fie ea scrisă sau verbală, cum ar fi jurnaliștii, bloggerii sau oamenii de PR, nu mai trecem peste. Stăpânirea limbii e de bază, talentul și alte abilități vin pe locurile 2, 3. Suntem datori să cunoaștem locul cratimelor, numărul de i-uri din coadă, puterea cuvântului, a nuanțelor, posibilele interpretări pe care le generăm printr-o anumită formulare, mesajele subliminale pe care le transmitem, pericolul echivocului șamd.
Acum, de la a respecta limba română și până la a ne încăpățâna să o protejăm ca pe o fortăreață în care să nu pătrundă nimic pentru că ne-ar stârpi cultura și identitatea de neam, e cale lungă. Și boală curată, rudă cu paranoia J. Știți câte cuvinte există în limba română? Nu, nu e una dintre acele informații pe care le găsiți dintr-o căutare pe Google. Pentru simplul fapt că nu există o cifră concretă. Lexicul unei limbi se îmbogățește în fiecare zi. Și e normal să fie așa. Așa a fost dintotdeauna, așa s-au format limbile. Pe vremuri, cauza erau războaiele, cotropirile și comerțul exterior, astăzi ”de vină” sunt globalizarea și rapiditatea cu care circulă informația.
Engleza este o limbă globală, lucrăm zilnic cu alți vorbitori de limbă engleză, facem prezentări în engleză, gândim în engleză. Asta ne e meseria. Inovațiile tehnologice ne sunt ”livrate” în engleză. Importăm și termenii odată cu tehnologiile, cu noile servicii și specializări. Lucrurile se întâmplă instantaneu, nu mai e timp de împământenire a unor cuvinte corespondente românești, pur și simplu preluăm termenii ca atare. Global Language Monitor a estimat că, în limba engleză, la fiecare 98 de minute se creează un neologism.
Apoi, revenind la numărul de cuvinte: DOOM-ul conține vreo 62.000 de cuvinte, DEX-ul, mai generos, are peste 70.000. Știți câte cuvinte sunt în Oxford English Dictionary? Ei bine, de aici aflăm că peste un sfert de milion. În fapt, însă, lexicul limbii române ar conține peste 200.000 de cuvinte, conform părerii lui George Pruteanu (120.000 după alții), în timp ce limba engleză a sărbătorit cuvântul cu numărul 1 milion prin 2009 – de aici.
Deci da, limba engleză e mult mai bogată; poate e doar o comparație simplă / simplistă, poate că atunci când vorbim despre vocabularul uzual, respectiv de numărul de cuvinte folosite de majoritatea populației, discrepanțele nu mai sunt așa de mari, dar e cert că englezii au o bază lexicală mult mai mare la dispoziție atunci când își aleg cuvintele.
Pe de altă parte, și dacă am folosi corespondentul în română al cuvintelor din engleză, care, așa cum se deduce de mai sus, de multe ori nu există, iar traducerea corectă necesită o întreagă frază cu explicații, tot ne-ar rămâne problema expresiilor. Sigur, și pe alea le poți traduce, dar pierzi savoarea, deseori și sensul, iar calchierile mi se par mai ”barbare” și mai ilare decât importul ca atare din engleză.
Prin urmare da, mai vorbim romgleza, poate mai des decât alții atunci când ne exprimăm liber și în cadru informal, mult mai rar și numai când e necesar atunci când scriem sau comunicăm oficial. Asta până când informalul devine oficial și termenul e listat în DOOM, moment în care we can all Keep Calm and Speak Romgleza, că prea ne luăm în serios.
