Sunt cei care, in febra noii ordini economice, taie, fara nicio strategie, bugete, costuri, comunicare, investitii pe cale de finalizare, oameni. Sunt cei care, de frica inecului, dau disperati din maini si din picioare, haotic, fara o directie clara, lovind si in cei care i-ar putea trage in jos, si in cei care i-ar putea salva, doar-doar vor ajunge primii la liman.
Aceia care pana ieri impanzeau presa de comunicate, cresteri, planuri de investitii, strategii de leadership, iar azi tac malc. Sau cei care ieri organizau evenimente fastuoase, iar azi dispar complet din peisaj, indreptandu-se spre anonimat. Sau, in final, cei care ieri ofereau bonusuri si team buildinguri cu nemiluita, ca sa-si cheltuiasca un buget mult prea mare, stabilit „de sus”, iar azi isi concediaza oamenii de pe o zi pe alta, fara nicio explicatie, iar pentru cei ramasi instaureaza un regim de nesiguranta permanenta.
Da, isi reduc costurile la minim si reusesc sa treaca de criza. Dar, ma intreb si eu, unde vor mai fi companiile astea maine, cand vom reveni la o stare de normalitate? Daca pana ieri erau priviti ca lideri, in curand s-ar putea sa se trezeasca listati la „si altii”. Si, cand si putinii oameni ramasi le vor pleca la concurenta, dezamagiti de „cultura organizationala adaptata la criza”, atunci cu ce resurse se vor mai ridica din propria cenusa?
Sa nu ma intelegeti gresit, nu sunt nici pe departe avocatul celor senini, care nu-si iau nicio masura prudentiala si ignora complet existenta crizei visand inca la cresteri si profituri spectaculoase – ei vor disparea probabil primii, fara sa stie ce i-a lovit.
Dar nu cred nici in trecerea de la o extrema la alta. O miscare brusca si nechibzuita nu are cum sa fie benefica pe termen lung. Iar daca ne gandim doar cum sa supravietuim crizei dar nu si ce facem dupa aceea, probabil ne vom opri si noi tot acolo unde s-a incheiat criza.
