Si vreau sa imi cer scuze pentru asta.

In prezentarea mea de la PR Forum de azi, am folosit – intr-o referinta clara pentru mine, dar complet neinspirata – o gluma facuta de Crenguta Rosu in prezentarea ei despre Integrated Communication. Mai precis, Creguta a glumit aratand o schita a complicatelor relatii de comunicare dintr-o companie, spunand ca “pare o varza, nu-i asa”. Mi-a placut gluma si am preluat-o, total neinspirat, dupa cum spuneam…

Referirile mele la “varza Crengutei”, pentru care mi-am cerut scuze si vreau sa mi le mai cer o data, au vizat exclusiv schita cu pricina. Nu mi-as fi permis sa fac un asemenea comentariu la adresa prezentarii excelente a Crengutei. Daca s-a inteles altceva, e in totalitate vina mea. Ce mai, am facut o varza!

Poate pentru că este un motan excepţional sau poate pentru că are o intuiţie deosebită, Luca a sintetizat foarte bine un concept care pare că scapă PRiştilor. PR-ul e, într-adevăr, în cuvinte. Iar dacă o limbă străină exotică – engleza – poate pune probleme, e foarte probabil că şi conceptele exprimate în acea limbă vor da naştere la controverse. Una dintre cele mai comune discuţii la modă care vine să-mi confirme afirmaţia este cea legată de CSR. Corporate Social Responsibility, adică. Din exotica engleză s-ar traduce prin Responsabilitate Socială a Companiilor (sau Corporaţiilor, dacă doriţi).

Nu, n-am greşit. Deşi, să fiu sincer nu se aude chiar aşa accentul domnului Guvernator Schwarzenegger. E acolo, dar nu mai contează când eşti înconjurat de alte vedete şi faci ceea ce ştii mai bine (discutabil, pentru că e mai bun ca guvernator decât ca actor, părerea mea) pentru a-ţi promova ţara.
Şi chiar dacă şi noi l-am folosit pe Dracula, spoturile noastre vin parcă de altă planetă – triste, fără vlagă. Vă invit să vedeţi ce înseamnă o promovare reală, completă, a unei ţări. Şi un guverantor care poate să se ia în serios fără să se ia în serios în acelaşi timp (cum de reuşeşte asta?!?). Şi poate cei care văd campania se vor gândi mai mult înainte de a se limita la Dracula…

Pe vremea mea (şi chiar dacă sună acum o veşnicie, vă asigur că nu e chiar aşa) se spunea că blocul ăla mare de pe bulevardul Moghioroş (pe atunci) a fost făcut cu puşcăriaşi. Ce contează, îmi spuneam, acum pot să mă duc mai repede la pâine, sau la librărie. Magazinele, goale cum erau pe atunci, erau o înşiruire de Nufărul, librărie, metalo-casnice, electrice, farmacie, pizzerie, cofetărie, alimentara, pâine etc. Magazine normale, pentru un cartier normal, de proletari care edificau omul nou şi societatea socialistă multilateral dezvoltată.

Pentru pasionaţii de Mac, Ipod şi celelalte produse ale mărului, vreau să spun încă de la început că nu sunt deloc un fan. Asta şi pentru că, aşa, veţi înţelege de ce nu veţi citi încă un elogiu la adresa celui mai nou, mai fantastic şi mai nemaipomenit telefon mobil produs vreodată pe Terra. Pentru că mie nu mi s-a părut deloc extraordinar, ba dimpotrivă.

Discutam aseară cu Sorana, încercând să găsim o soluţie la o întrebare delicată – ce faci atunci când două publicaţii concurente îţi cer, aproape simultan, un interviu în exclusivitate cu unul dintre clienţii agenţiei? Cum pe mine m-a mâncat limba să încerc un răspuns în trei variante, Sorana m-a rugat să scriu eu acest post şi să vă invit să vă exprimaţi părerea.

Am discuţii nesfârşite cu Sorana despre cititul etichetelor sau al prospectelor, fie ele de alimente, băuturi sau de diverse aparate electronice mai simple sau mai complicate. După cum declar din titlu, eu NU citesc, a priori, aceste materiale. Şi nu pentru că nu recunosc utilitatea lor, ci pentru că sunt sătul să traduc din româna aproximativă în engleza aproximativă a prospectului iniţial. Sau poloneza, maghiara etc.

Sunt un MARE amator de cafea Starbucks. Atât de mare, încât am ales destinaţii de vacanţă bazat pe existenţa, sau nu, a lanţului american în respectivele oraşe. Barcelona, Paris, Atena, Viena, Londra… Şi acum, când stau pe terasa cafenelei din Bucureşti, am senzaţia ciudată şi plăcută că sunt în vacanţă. Ce mai, am fost, şi continuu să fiu, încântat că, în sfârşit, grecii de la Marinopoulos au descoperit România. Dar încântarea e dată NUMAI de cafea. Care nu e nici grecească şi, mai ales, nici românească. În rest, totul, cu excepţia interiorului standard de Starbucks, degajă o atmosferă cu adevărat balcanică.

Trebuie să vă spun încă de la început că îmi plac situaţiile de criză. Ştiu că sună strident, dar asta e – sunt situaţiile în care mai toată lumea din companii îşi aduce aminte că există comunicare, relaţii publice şi planuri de criză. Mai mult, sperietoarea e uneori atât de mare, încât mulţi se pregătesc din timp, cu seminarii, programe şi planuri, implicând atât top managementul cât şi, uneori, field managementul. Şi au dreptate să fie precauţi şi să se pregătească. La urma urmei s-au scris volume întregi despre cum trebuie administrate situaţiile de criză, drept pentru care e clar că ceva, ceva tot e în ideea de planificare.

Cand Sorana a lansat tema pentru blog - ce este PR-ul - primul lucru care mi-a trecut prin minte a fost… un desen animat. Despre Superman. In deschidere, o voce spunea ceva de genul “Look! What is that? Is it a bird? Is it a plane? Nooo! It’s SUPERMAN!” Cam asa si PR-ul, numai ca uitati de partea cu Superman. Cred ca ar fi mai simplu sa enumar ce nu e PR-ul. Si poate si mai instructiv pentru cei care inca il confunda. PR-ul nu e comunicate de presa, nu e nici conferinte de presa, cu atat mai putin targuri si expozitii sau agende si pixuri. PR-ul nu e nici o baza de date de jurnalisti carora le trimiti ca orbetele invitatii sau communicate. Si nu e nici reclama mai ieftina - asta e o prostie atat de mare incat nici nu merita comentata.