Nu pot să spun că mă omor cu firea după Viena. E un oraş interesant, populat, în majoritatea timpului, de oameni cu frica lui Dumnezeu, care n-ar munci duminica nici să-i pici cu ceară. Şi nici sâmbăta, dacă se poate… Am fost de acord cu Sorana pentru o nouă vacanţă la Viena pentru că mi-a promis o vacanţă liniştită; şi s-a ţinut de cuvânt. Dar nu despre vacanţă voiam să vorbesc. Ci despre Viena.

Cum românii au fost, de departe, majoritari din punct de vedere numeric de revelion, voi pleca de la premisa că mulţi dintre cei care citesc au fost la Viena măcar o dată. V-a frapat curăţenia oraşului? Aţi văzut vreodată grădinarii schimbând gazonul în centru, ca pe un covor (realmente!!)? Aţi văzut cum schimbă rondurile de flori? Pe mine toate astea m-au determinat, într-un final, să mă gândesc la bani. Nu sunt mercantil – gândul mi-a venit foarte târziu, şi nu oricum.

Pentru ca am vazut Kung Fu Panda 2. Si n-as fi scris postul daca nu voiam sa iau din nou bilete pentru weekend-ul asta si – dezamagire maxima – nu sunt. Pentru ca premiera oficiala e pe 10 iunie.
Dar, de saptamana viitoare, duceti-va sa-l vedeti, ca merita.

Citeam acum vreo luna o declaratie a lui Craig Mundie, Chief Research and Strategy Officer la Micrsoft, care spunea ca tablet-urile sunt un moft, care n-o sa prinda pe piata. Si asta in situatia in care Gartner estima in martie ca piata PC-urilor o sa creasca cu numai 10,5% in 2011 (fata de estimarea initiala de 15,9% din noiembrie 2010) si ca tablet-urile vor trece de 208 milioane de utilizatori pana in 2014.

De cand am dat cu nasul de prima carte de PR, m-a frapat efortul comunitatii de practicieni si teoreticieni ai domeniului de a “impune” PR-ul ca pe o functie de management. La conferintele internationale, aceeasi litanie – trebuie sa fim “in camera”, in camera in care se iau deciziile, evident. Pentru ca meritam!
In ultimele doua luni, insa, am citit despre doua cazuri care explica, in mare masura, de ce PR-istii nu sunt “in camera”. In parte pentru ca nu merita si in parte pentru ca, la o adica, executivii nu mai dau doi bani pe PR, daca li se pare ca viata lor e mai grea din cauza asta.

Se impune o rectificare!
Pentru ca am primit comment-uri la un material mai vechi – iPhone, nu multumesc! – am decis ca trebuie sa scriu cateva randuri. Nu vreau sa ma scuz si nici sa ma explic. Si nici nu-mi propun sa revizuiesc ce am scris in trecut.

<E ora 00:37 cand ma asez sa scriu aceste randuri. De obicei, atunci cand nu ma joc, la ora asta sunt demult departe de calculator. Numai ca de data asta n-am putut sa astept dimineata. Pentru ca este pentru prima oara cand vad un film de doua ori la rand. Ma rog, nu chiar la rand, pentru ca intre cele doua vizionari am vazut si DVD-ul “bonus” cu realizarea filmului.

Foarte animată discuţia de la RoNewMedia 3.0 de azi pe tema bloggeri vs. jurnalişti. Argumente pasionate şi (nu puţină) agresivitate au condimentat discuţia. Ce mi s-a părut mai puţin clar – spre deosebire de poziţiile antagoniste ale participanţilor – a fost “firul roşu” al discuţiei. În ciuda repetatelor apeluri la conciliere, părţile au părut că rămân pe poziţii divergente – bloggerii nu vor să fie numiţi jurnalişti, iar jurnaliştii nu vor să fie consideraţi bloggeri.

N-aş vrea să sune chiar ca o mărturisire, dar în ultimii ani am avut o serie de meciuri cu Sorana pe tema cititului – nu că n-aş citi, dar nu mă omor. În plus, Sci-Fi şi Fantasy, două dintre genurile mele preferate, nu contează drept cărţi în aceste meciuri. Aşa că – am pierdut pe linie. Până în weekend! Pentru că, mergând prin Londra (unde m-am aflat împotriva dorinţei şi instinctelor mele, ca să văd un concert în care Madonna şi-a dat complet cu firma în cap), am văzut un… gadget.

Să mă scuze Luca, că scriu despre el fără să-i cer părerea. Dar m-a impresionat într-una din zilele trecute, mai ales că a făcut ceva care s-a legat foarte bine cu… vizita lui Paul Holmes.

Ce e vechi şi nu se schimbă, rămâne vechi. Şi, în cele din urmă, nu mai face două parale. Şi e interesant să vezi că cincizeci de ani de comunism pot avea repercusiuni pe o durată atât de mare. Am fost îndoctrinaţi cu sloganul că Şcoala Românească e cea mai bună din lume. Şi am vrut s-o credem la infinit, pentru că, dacă nici şcoală nu mai aveam, ce ne mai rămânea? Dacă orice altceva eşua, ne refugiam mereu şi mereu în iluzia că, măcar, sistemul nostru de învăţământ e mai bun decât „al lor”.