La numai câteva zile de la premieră, The Dark Knight a ajuns cel mai bine cotat film al tuturor timpurilor pe imdb.com, cu peste 130.000 de voturi şi, evident, toată lumea vorbeşte despre Oscarul postum pe care filmul ar trebui să i-l aducă lui Heath Ledger.Primul Batman al lui Bale a fost, din nou, din punctul meu de vedere, primul Batman serios, în care eroul principal, bine sau execrabil distribuit, după caz, nu eclipsează povestea, ci îi dă o patină de credibilitate. The Dark Knight face mulţi paşi mai departe. E un film solid şi matur, elegant şi crud, ironic şi tragic de o manieră surprinzătoare. Chiar dacă scenariul mai are hibe, chiar dacă “frumoasa” e o alegere la fel de neinspirată ca Dunst în Spiderman sau Green în Casino Royale, toţi ceilalţi mari actori - şi nu sunt puţini - dau reprezentaţii memorabile în film.
Muzica e excelentă şi urmăreşte acţiunea atunci când trebuie, fără să devină ea însăşi personaj. Gadget-urile sunt folosite cu măsură şi cu o notă de auto-ironie care le pune în perspectivă (”then it should be the Lamborghini, spune Alfred, much more subtle”)… Oraşul în sine prinde viaţă, nu mai are artificialitatea teatrală interesantă în filmele lui Burton, dar depăşită acum. Oraşul fiind, acum, Chicago.
Morgan Freeman, Michael Caine şi Gary Oldman sunt, fiecare în parte, mult mai mult decât supporting actors. Freeman ne-a arătat în Wanted cum poate să gafeze când n-are chef, dar Lucius e un rol care-i place şi căruia îi dă profunzime din gesturi puţine şi vorbe numărate. Şi Lucius şi Alfred sunt personaje pe care simţi că e mai bine să nu încerci să le cunoşti mai îndeaproape decât e cazul, iar faptul că-l susţin şi-l respectă pe Batman spune multe despre Batman.
Heath Ledger este exact ceea ce ne aşteptam să vedem, după ce nivelul aşteptărilor ne-a fost ridicat până în cer de cronicile timpurii ale filmului. E un villain care intră cu un singur pas în istoria personajelor negative şi care cred că ar fi atras tot la fel de multe elogii şi dacă ar fi fost încă printre noi. Calitatea jocului lui nu e propagandă şi nici nu pare a fi prea mult influenţată de regizor sau de partenerii de platou. Joker e exclusiv personajul lui Ledger, cu machiajul rudimentar, cicatricile cu atât mai fioroase cu cât nu sunt prea vizibile, cu ticul plescăitului din buze, pe cât de credibil, pe atât de dezgustător, cu licăririle demente din priviri alternând cu momente de lucidă ferocitate.
Fără un mobil sau vreo inspiraţie anume, the Joker încearcă să-şi asume răul absolut, care savurează în aceeaşi măsură victoria ca şi înfrângerea, ştiind bine că şi una şi cealaltă muşcă din sufletul adversarilor săi. Cineva spunea că The Dark Knight e cel mai tenebros Batman, pentru că la finalul filmului cine nu moare poartă cumva povara răului.
O vorbă despre Bale, la final - dacă Batman ar fi trebuit să compenseze cumva pentru filmele ciudate în care a jucat, asta nu se prea întâmplă. Bale îşi lasă mai mult amprenta personală asupra lui Batman decât viceversa. În fond, acesta e cel mai tenebros Batman… Dar Bale reuşeşte să ţină cumva în echilibru toate relaţiile dintre personaje, să fie un erou fără să ne scoată ochii cu eroismul său şi să adauge o a treia dimensiune personajului cu cască urecheată şi mantie de vinilin. Batman iese din ridicol şi începe să devină interesant de urmărit. Dacă Nolan, Bale şi Caine sunt pe afiş şi la filmul următor, voi fi din nou în sala de cinema.
