De la o vreme, mi se tot întâmplă lucruri ciudate. Azi-dimineaţă, când mă luasem la trântă cu traficul mirific din superba noastră Capitală, un bătrân mi-a mulţumit că am oprit la trecerea de pietoni să îl las să traverseze. Nu era, pe semne, obişnuit cu asemenea “tratamente”.Ba nu e bine deloc. Şi nu mă face să mă simt specială mulţumirea că nu am gura spartă să dau în toată presa informaţii cerute de o publicaţie, pe un subiect “muncit”, după care un anumit jurnalist a săpat. Şi nici explicaţia “nu avem, măi, ce să le facem, că pe urmă nu ne mai dau informaţii dacă spunem numele lor pe blog” nu mă umple de fericire.
Nu vreau să aibă cineva impresia că suntem perfecţi şi vedem, întotdeauna, aiurelile făcute de alţi “oameni de PR”. Însă existe câteva limite de bun simţ, pe care nu este nevoie să le citeşti în nicio carte, nici din Statele Unite, nici din Marea Britanie sau Franţa. Iar dacă “sifonarii” - vă place termenul? Îl foloseam când lucram în presă - din agenţii sau de la departamentele de comunicare ale companiilor nu le înţeleg, au şi jurnaliştii armele lor.
Ei pot alege să scrie de concurenţă, nu de clientul agenţiei mult prea vorbăreţe, pot ignora anunţuri care nu au o prea mare valoare de ştire şi aşa mai departe. Asta dacă nu se enervează suficient de tare să îi numească pe cei care le fac viaţa amară. Sau poate aveţi şi alte idei de cum putem scăpa de “sifonari”…
