Daca asa stau lucrurile, va invat eu, ca s-au gasit altii mai destepti sa-mi arate si mie.Care va sa zica, primesc zilele trecute un telefon de la un prieten care isi luase doua bilete la spectacolul „Un 10 perfect”, oferit de gimnastii romani in cinstea sommetului francofoniei. Auzisem absolut intamplator despre spectacol, si mi se parea interesanta ideea, dar nu-i dadusem prea multa atentie.Nici nu ajung bine acasa, ca ma pomenesc din nou cu telefon de la prietenul cu pricina. Zice ca a auzit la radio ca de fapt intrarea e libera – chit ca el platise nu mai putin de 30 de lei noi pe bilet – si ca, mai mult, spectacolul incepe nu la opt, ci la sapte.
Hm, deja era sapte. Ca nu cumva sa-l boscorodesc ca m-a pus aiurea pe drumuri, omul suna si la Sala Palatului. De acolo, insa, este asigurat ca spectacolul incepe cum era programat, de la opt. Ca doar asa scrie si pe bilete, ce naiba!?
Okeeei… Arunc repede pe mine ceva haine mai fatoase, refac machiajul si-mi dau cu putin fixativ, ies val-vartej pe usa si ma urc in masina. Pana la Sala Palatului, o iau mai mult pe jos decat pe patru roti ca deh, cu masurile de securitate pentru sommet, politia a gasit de cuviinta sa inchida mai multe strazi decat era programat…
Ma infiintez asadar in fata intrarii la opt fara un pic, cu tocurile mele cui tocite de-atata mers pe piatra cubica. In jur, pustiu. Nici picior de spectator care sa se imbulzeasca la usa, cum eram eu obisnuita cand venea vorba despre Sala Palatului. In schimb, o duduie plictisita la intrare, care ii poftea pe rarii trecatori inauntru fara sa ceara vreun bilet…
Intru. Spectacolul - in plina desfasurare. Sala – aproape plina. Bajbai dupa un loc ceva mai central – pe care reusesc sa il gasesc dupa vreo 5 minute, nu-i vorba – si ma asez.
Pret de vreo 20 de minute, ma uit fascinata la gimnastii nostri care faceau, intr-adevar, spectacol. Acrobatii, sarituri, cercuri, paralele, sol, panglici, jocuri de lumini – toate imbinate intr-un show pe care mi-ar placea sa-l vad cel putin o data pe an, daca nu mai des.
Si totusi, scurta reprezentatie pe care am mai prins-o nu a reusit sa-mi stearga gustul amar pe care mi l-a lasat organizarea – nu proasta, ci in bataie de joc – a spectacolului. Cu alte cuvinte, nu numai ca esti un mare fraier daca iti cumperi bilet, pentru ca altii sunt primiti gratis, ca sa nu ne facem de rusine pe la popoarele francofone prietene, ai caror reprezentanti se numara printre invitatii la eveniment. Dar nici nu apuci sa vezi decat finalul spectacolului pentru care ai platit, si asta pentru ca nu ai ascultat radioul cand trebuia, sau pentru ca nu te-ai grabit sa ajungi cu vreo ora mai devreme, cum cere eticheta la evenimente de o asemenea anvergura… A, sau poate pentru ca ai fost intr-atat de naiv incat sa-i crezi pe cei de la Sala Palatului, care te-au asigurat ca … ramane cum am stabilit.
E, nu stiu cine au fost organizatorii, dar eu am sa iau nota pentru urmatorul eveniment pe care il voi organiza.
Sa ne imaginam deci ca va fi vorba despre o conferinta de presa. Intai de toate, chem jurnalistii cu o ora mai tarziu. Intre timp, imi invit in sala toti prietenii si personalul hotelului unde imi organizez intalnirea, o data ca sa nu pretinda clientul ca n-are audienta, si apoi pentru ca sa nu cumva sa primeasca intrebari incomode… Pe urma, le cer jurnalistilor care au ajuns, intr-un final, taxa de cocktail.
Dar, pentru ca lucrurile sa fie perfecte (Doamne, ce ma inspira oamenii astia!) ce-ar fi sa chem totusi jurnalistii in alta parte, ca surpriza sa fie completa si tot evenimentul sa iasa perfect?
