Într-una din zile, în febra pregătirii unui eveniment primesc un telefon. „Bună, Florenţa, ce mai faci, cum îţi merge” şi alte politeţuri de profil. Şi continuă: „Auzi, ţi-am trimis o invitaţie la un eveniment al nostru de mâine. Ai primit-o?” Eu: „Nu, dar pe ce adresă ai trimis-o?” Răspuns: evident, adresa pe care o aveam când lucram în presă (ACUM DOI ANI). Discuţia s-a încheiat destul de repede. Nu mai eram „în presă”, deci telefonul dat era inutil.Nervii mei provocaţi de cine mă mai sună să mă invite la conferinţe au mai fost „omorâţi” şi în posturi anterioare. Visam şi eu că nu voi mai primi telefoane de acest gen după o perioadă atât de lungă de la plecarea mea din presă. Întrebarea care îmi vine în minte de fiecare dată este „oameni buni, voi chiar nu citiţi publicaţiile ai căror reprezentanţi îi doriţi la conferinţele voastre sau credeţi că mi-am luat o scurtă vacanţă de 24 de luni care poate fi întreruptă de evenimentul organizat de voi?” Vi se pare că sunt prea dură? Multiplicaţi de 10 ori şi veţi vedea cu exactitate gradul de iritare al unui om care fie nu mai are legătură cu presa, fie s-a mutat la altă publicaţie şi este invitat la o conferinţă în numele celei la care cu onor lucra anterior.
Şi asta e numai o mică parte a poveştii. Ea se continuă cu răspunsuri la întrebările unei publicaţii, ajunse nu se ştie cum la alt ziar, exclusivităţi ratate etc. Nu-i aşa că imaginea până la urmă fundamentată este că oamenii de PR sunt cei care învârt nişte întrebări de colo-colo şi nu se stresează prea mult cu ce se întâmplă în jurul lor?
Staţi liniştiţi, nu am început să scriu pledoarii anti-PR. Era doar un soi de ventilare a unor frustrări venite din reacţiile jurnaliştilor când aud de la vreun şef de companie expresia „vorbiţi cu agenţia noastră şi vă va da toate detaliile de care aveţi nevoie”. Şi cum să nu apară o grimasă pe faţa bieţilor oameni de presă când aud de PR, dacă ei ştiu că agenţia cu pricina nu are nici măcar habar la ce publicaţie lucrează ei.
Pentru colegii noştri care îmi trimit invitaţii pe adresa de la Curierul Naţional sau de la Business Magazin am o istorioară de la noi din agenţie. Pe la începutul săptămânii, mă uit într-un ziar central şi văd semnătura unei ziariste despre care ştiam că scria la alt cotidian. Cum nu era un nume tocmai comun, iar în cotidianul „celălalt” nu-i mai apărea semnătura, am presupus că s-a mutat. I-am trimis invitaţie la evenimentul pe care îl organizam – nu, nu pe adresa veche, ci pe cea nouă – şi am sunat-o. „Ţi-am trimis invitaţie la conferinţa…” „Pe ce adresa?”, întreabă ea. „Pe cea nouă”, răspund. Reacţia: aaa, ce drăguţ, eu n-am apucat să trimit la noile mele coordonate. Dar de unde ştii că m-am mutat. De fapt voi monitorizaţi presa, aşa e. Nu, nu este o reacţie deplasată, ci una normală. Presupun că jurnalista în cauză a tot primit telefoane care o întrebau dacă a primit nu ştiu ce comunicat pe adresa veche.
Să nu credeţi că acest post are rolul de a spune cât de buni suntem noi şi cât de slabi sunt alţii. Pur şi simplu era o rugăminte, din suflet: actualizaţi-vă bazele de date. E primul semn de politeţe în relaţia cu jurnaliştii.
