Nu mi-au plăcut niciodată (a se citi mă scot din sărite) tipesele excesiv de drăguţe, care parcă te iubesc de la prima întâlnire, care îţi zâmbesc larg indiferent ce le spui, dar numai dacă eşti cine trebuie - pe sistemul „clientul nostru, stăpânul nostru” - şi care au impresia că te-au câştigat dacă ţi-au făcut o tonă de complimente imediat ce-au dat ochii cu tine. You know the type. Dulci de ţi se-apleacă. Cât de tare e rochia, ce păr frumos, ce super geantă ai şi cât de bine îţi stă machiată aşa! Păi e prima oară când mă vezi, cum ai putea să ştii?? Şi, în plus, parcă era o întâlnire de business… A, păi da, voiam să-ţi mai spun şi că îmi plac atât de mult articolele tale…
Ei bine, din ce aud din stânga şi din dreapta, se pare că ăsta începe să devină un portret robot al „piaristelor” de azi. Mă rog, asta n-ar fi trebuit să mă îngrijoreze pe mine prea mult, întrucât nu-s nici client, nici jurnalist, aşa că nu dau nas în nas prea des cu ele. Problema este însă că unii oameni sunt atât de exasperaţi de ele, încât deja se aricesc imediat ce cunosc un om de PR, de ca şi cum toate „calităţile” de mai sus ar fi trecute în fişa postului la capitolul responsabilităţi zilnice.
Mi-am dat seama că se îngroaşă gluma când o mai veche cunoştinţă – jurnalist, din întâmplare, dar pe un domeniu pe care n-o să ne intersectăm probabil niciodată – mi-a spus să stau liniştită şi să o mai las cu „chestiile astea piaristice” atunci când mi-am cerut scuze de vreo două ori că o pusesem aiurea pe drumuri… Hmm… Cum ar veni, e un fel de deformare profesională… Dar poate e simplă politeţe, aia născută din cei şapte ani de-acasă? Să fi ajuns oare linia aia de demarcaţie atât de subţire?
