And why is that? Am început să mă întreb uitându-mă pe numărul din 3 martie al Time Magazine. Iau Time de multă vreme, ca pe o revistă de business, politică şi ceva stil de viaţă de bună calitate. Apreciez foarte mult scriitura şi uşurinţa cu care poţi parcurge un set de subiecte diverse, inteligent tratate, uşurinţă dată de un layout relaxat şi neschimbat de foarte multă vreme şi o organizare minunată. Ochiul de insider mă face să observ materialele generate de agenţiile de PR şi mă bucur să văd uneori în revistă contribuţii masive ale “alor noştri”, care pot rezulta în materiale de cover excepţionale, cu acces la nişte oameni la care direct n-ai putea ajunge, chiar dacă lucrezi la Time.
Dar numărul despre care vă vorbesc mi-a ridicat întrebări încă de la sumar: coperta e dominată de George Clooney, care e şi subiectul articolului de fond; la pagina 4 îl auzim vorbind pe Sean Combs; scrisorile din pagina 5 îi menţionează pe John Wayne şi Sylvester Stallone; în pagina 12, secţiunea people, toţi oamenii remarcabili sunt actori la Hollywood - de la Nicole Kidman la Christina Ricci, iar ilustraţia cea mai potrivită pentru anunţarea unei expoziţii tematice de pictură în Italia e o fotografie cu Audrey Hepburn şi Cary Grant în “A Roman Holiday”…, în timp ce Bob Geldof îl endorsează pe George Bush, din postura de corespondent special din Africa. Toate astea într-un singur număr care, vă reamintesc, aparţine Time Magazine şi nu vreunei reviste de cinema…
Chiar nu mai putem citi nici o informaţie, nu mai putem să ne raliem nici unei teme sau unei probleme sociale dacă aceasta nu are ambalajul corespunzător hollywoodian? Nu mai putem digera nici o analiză dacă nu facem referire la vreun bard sau vreun actor? E uşor bizar.
Aseară, pe scroll-ul unei televiziuni de ştiri şi comentarii citeam şi mă minunam: Cristina Spătaru, regina R&B-ului, are o colecţie de ceasuri de lux, de valoare foarte mare.
