Books (5)
In liceu, aveam un profesor de romana caruia ii crestea tensiunea ori de cate ori un elev ii spunea ca nu a citit o anume carte, dar a vazut filmul. Imi amintesc ca avea un asemenea stil, distinctie sau cum vreti sa o numiti, incat chiar si celor mai mari “golani” din scoala le era jena sa nu invete fie si superficial sau sa nu isi faca macar cateva teme pe trimestru (da, am apucat impartirea in trimestre a anului scolar, se intampla in prima jumatare a anilor ‘90).
Omul acela (profesorul de romana) nu a dat nimanui mai putin de nota sapte vreodata si tot liceul stia asta. Chiar si asa, nu-ti venea sa iti bati joc de bunele sale intentii, mai ales ca fiecare lucru predat de domnia sa iti ramanea “scrijelit” in cap. Trebuia sa ai vreo incapacitate cronica de concentrare pentru a nu ramane cu ceva de la orele sale.
Daca literatura de limba franceza si cea de limba engleza pareau sa nu-si gaseasca vreodata vreun numitor comun, ei bine, asta incepe sa se intample acum. Un numar consistent de scriitoare, prolifice, tinere si pline de succes scriu pe banda rulanta elogii… tutelor. Antieroine care mai de care mai frustrate si mai lipsite de stralucire ne iau partasi la sirurile lor de esecuri pe care le transforma, cu de la sine putere, in titluri de glorie.
Am mai vazut asta, acum vreo 14 ani cand am calcat prima data intr-o cancelarie de scoala. Eram invatatoare si asteptam rezultatele admiterii la facultate. Una dintre colegele mele, trecuta de floarea varstei, vazandu-ma ca sunt cu nervii la pamant dupa examene, mi-a spus candida: “si eu am incercat de trei ori la Psihologie; in primul an am picat cu cinci sutimi, in al doilea an cu 50, si in al treilea an cu un punct jumate…” Am ramas interzisa si mi-am jurat ca, si daca pic intr-o prima instanta, voi face in asa fel incat sa nu ajung peste 20 de ani sa-mi consider esecurile academice drept singurele realizari.
Foarte multe se adună în spatele acestui post - amintirea unui curs de teoria comunicării în care am auzit prima dată vorbindu-se despre carte, undeva prin ‘94; prima lectură a cărţii, care n-a durat mai mult de câteva ore şi care mi-a rămas neclintită în memorie nu pentru ea însăşi, ci pentru emoţiile şi senzaţiile fizice pe care ţi le insuflă; amintirea tuturor parfumurilor care m-au cucerit pentru un anotimp sau pentru totdeauna de atunci încolo; amintirea unui drum cu avionul înapoi de la Paris, în timpul căruia, ca să scap de trăncăneala a două precupeţe care se întorceau din China cu paporniţe uriaşe de rafie am citit cartea pentru a doua oară, de data asta în franceză; şi multe altele.
Am fost în weekend la Istanbul, găsind cu surprindere în Turcia, în miez de iulie, un oraş ceva mai răcoros decât Bucureştiul. Am plecat fără un ghid serios la noi, ceea ce s-a dovedit a fi o mare problemă! Dar cum în Istanbul turiştii sunt solidari, fiind loviţi cu toţii de dificultăţile create de limbă şi de orientare în spaţiu, am primit imediat instrucţiuni de la un olandez amabil unde să mergem pentru ghiduri turistice ca lumea - mai exact DK.
Librăria respectivă, The Bookshop, pe Sultanahmet, avea, într-adevăr, tot ce-ţi puteai dori în materie de cărţi de limbă engleză despre Turcia. În stilul tradiţional turcesc, vânzătorul/patron, tânăr, îţi punea în punga cu cumpărături şi un articol apărut despre ei în Turkish Business Daily (valorificând nişte eforturi de PR) şi îţi mai recomanda şi alte cărţi minunate despre viaţa şi lumea din Istanbul.
N-aş vrea să sune chiar ca o mărturisire, dar în ultimii ani am avut o serie de meciuri cu Sorana pe tema cititului – nu că n-aş citi, dar nu mă omor. În plus, Sci-Fi şi Fantasy, două dintre genurile mele preferate, nu contează drept cărţi în aceste meciuri. Aşa că – am pierdut pe linie. Până în weekend! Pentru că, mergând prin Londra (unde m-am aflat împotriva dorinţei şi instinctelor mele, ca să văd un concert în care Madonna şi-a dat complet cu firma în cap), am văzut un… gadget.
