Foarte multe se adună în spatele acestui post - amintirea unui curs de teoria comunicării în care am auzit prima dată vorbindu-se despre carte, undeva prin ‘94; prima lectură a cărţii, care n-a durat mai mult de câteva ore şi care mi-a rămas neclintită în memorie nu pentru ea însăşi, ci pentru emoţiile şi senzaţiile fizice pe care ţi le insuflă; amintirea tuturor parfumurilor care m-au cucerit pentru un anotimp sau pentru totdeauna de atunci încolo; amintirea unui drum cu avionul înapoi de la Paris, în timpul căruia, ca să scap de trăncăneala a două precupeţe care se întorceau din China cu paporniţe uriaşe de rafie am citit cartea pentru a doua oară, de data asta în franceză; şi multe altele. Proaspăta ecranizare a cărţii e grav dezavantajată. Cine îţi vorbeşte pentru prima oară despre carte n-are cum să-ţi dezvăluie în avans toată puterea ei de seducţie, n-are cum să-ţi ridice aşteptările peste valoarea cărţii. Pe când filmul este, cel puţin pentru fanii cărţii, inevitabil supus greşelii. Pe de altă parte, cei care nu au citit cartea, riscă şi ei să-l vadă ca pe un simplu film istorico-poliţist filmat într-un mod lent şi bizar de liric.
Marius Constantinescu - ale cărui emisiuni am început să le urmăresc la TVR Cultural - spunea în emisiunea dedicată filmului, cărţii şi parfumurilor în general - că “Parfumul” e o carte la fel de dificil de ecranizat ca şi “Numele trandafirului”. Şi în cazul romanului lui Eco, date fiind limitările scenariului de film, e foarte greu - şi, poate, inutil - să încerci să transmiţi privitorului că “Numele trandafirului” e un roman semiotic şi nu unul istoric şi poliţist. Romanul lui Suskind e chiar mai greu de ecranizat - senzaţiile olfactive nu se numără printre cele pe care pelicula ţi le poate transmite cu uşurinţă.
Şi totuşi, încercarea lui Tom Tykwer nu e deloc nereuşită. Imaginile sale, majoritatea tratate în spiritul filmărilor publicitare şi nu al celor cinematografice, sugerează mirosuri, stârnesc greaţă sau încântare, reproduc, într-un mediu cu totul diferit, uimirea pe care ţi-o produce cartea la prima lectură.
Dacă vreţi, în mod cu totul ciudat, firul epic este cel care scade valoarea filmului; începutul şi finalul, în care aerul de legendă şi accentul pe olfactiv sunt mult mai pronunţate, sunt mult mai frumoase decât povestea de groază în sine. Începutul şi finalul sunt titlul cărţii - “Parfumul” - partea din mijloc e subtitlul - “Povestea unui ucigaş”. Am o notă proastă pentru Dustin Hoffman - e slab şi inexpresiv în rolul lui Baldini, într-un film în care expresivitatea e miza.
Cred că mi-ar fi plăcut mai mult ecranizarea dacă aş fi văzut-o acum vreo zece ani, pe vremea aceea eram mai obişnuită cu un stil de montaj mai lent, cu un ritm narativ mai puţin cadenţat. Intoxicată fiind cu producţiuni în care montajul elimină orice urmă de “grăsime”, îmi găsesc mai greu răbdare să urmăresc un film ca “Parfumul”. But that’s just me.
Vedeţi filmul dacă aţi citit cartea, măcar vă va reaminti o lectură pe care sunt convinsă că aţi … savurat-o la vremea ei. Dacă nu aţi citit cartea, mergeţi la librării şi cumpăraţi-o. Unul dintre meritele ecranizărilor este că determină editurile să aducă înapoi pe piaţă titluri care chiar înseamnă ceva pentru literatura modernă.
